Program de la 10

E luni dimineata, ma duc la birou. La birou, surpriza! Nu e nimeni! Cum nu am cheia la mine iar pana acasa nu ma intorc, cel mai potrivit ar fi sa merg sa beau o cafea. Gasesc prima carciuma, program de la 12. Nu merge, e abia 10. A doua carciuma, program de la 10. Este! E deja 10 si 5, e foarte bine. Intru increzator...inautru se face curat...se aseaza farfurii...

„Buna ziua, e deschis?” intreb politicos.
„Nu” imi raspunde o domnisoara in trecere...
„O cafea?”...
„Nu, ca trebuie sa aranajam!”

Si am plecat. Dar nu cu mana goala. Am luat si afisul de pe usa care spunea ca deschid de la ora 10. Ca dezinformeaza populatia doritoare de o cafea dimineata. Sa-si puna altul, mai flexibil, asa....”Program: de cand terminam de aranjat, pana cand se face dezordine si trebuie sa aranjam din nou!”

Calea Victoriei II

Scriam asta vara, pe la inceputul lui August :

„Vara e frumos pe Calea Victoriei ... Dar toamna, iarna... orasul e sufocat ... E sufocat el sau eu ... sau suntem sufocati amandoi? Imi pun reminder sa revin in tomna cu aerul de noiembrie din Bucuresti.”

Si reminderul a sunat si eu am inceput sa scriu. Da’ ce sa scriu ? Ca introducerea am facut-o. Da' acum sunt la Paris. Si aici mai greu cu Calea Victoriei. Poate pe Champs Elysée, la Charles de Gaulle ... à l'Etoile ... cum spun astia, in nebunia de acolo, cand sunt 100 de masini in sensul giratoriu si totusi nimeni nu claxoneaza si nimeni nu injura. Sau nu injura pe geam. Da’ am si cu francezii treaba mea, o sa revin la un moment dat la asta, cu siguranta.

Ce scriam atunci e valabil si acum. Orasul respira in August, restul timpului e sufocat. Sufocat sunt si eu cateodata. Pot fi si in Augsut, si in Noiembrie. Cand am scris randurile despre Calea Victoriei la inceput de august, respiram puternic. Si acum respir la fel de puternic. Dar despre Champs Elysée nu o sa scriu asa curand, ca nu merita! azi nu merita!

Scrisul

Am descoperit ca imi place sa scriu. De fapt nu scrisul in sine imi place, sa insir litere in documentul Word . Ci ceea ce scriu. Sa pun pe biti ceea ce simt si ceea ce ma face sa traiesc. Am uitat oarecum sa traiesc in ultimul an. A fost si accidentul stupid, de care sunt vinovat, recunosc. A fost istoria cu Iasi-ul. Care e in continuare. Care nu s-a terminat. Care a trecut de la idee, la entuziasm, la compromisuri, la placere, la frustrare, la ura, la angoasa, la dilema, la ….. Nici nu conteza la ce e acum. Pentru ca nu mai e asa arzator. E ceva din mine. Dar sa revin la scris. Imi place. Imi place sa scriu. De fapt imi place sa vorbesc cu mine insumi. Si scrisul asta face. Imi doresc ca sa fie cineva la un moment dat si sa citeasca ceea ce scriu. Sa ii placa si sa ma aprecieze. Dar chiar daca nu va fi asa ?! Mie imi place!

Supracontrolul

Sunt in tren. Ma intorc de la Iasi. Aveam bilet pentru aseara, dar am mai stat o zi sa avansez cu proiectul Citroen. Si a mers foarte bine. Acum sunt in trenul de azi, cu bilet pentru ieri . Cu nasul nu am avut nici o problema. Nici nu a remarcat. Dar…. vine supracontrolul ! Tare ! Ii dau biletul.
« E cu alta data »
« Da, stiu. E cu data de ieri. Dar nu am avut vreme sa-l schimb »
« Am inteles. Il iau si vi-l aduc imediat ».
Si a plecat cu biletul meu. Ei si ce ? Ce-o sa-mi faca ? Sunt linistit si imi continui scrisul la documentatia tehnica la CRM Citroen. Vine nasul. Altul, nu ala care m-a verificat prima oara.
« Stiti, biletul e de ieri… »
« Da, stiu. Nu am avut vreme sa-l schimb. »
« Pai da, da’ nu e bine… »
« Se poate. »
« Si acum cum facem ? »
« Pai nu stiu. Eu am bilet, nu am avut vreme sa-l schimb. »
« Dar stiti, trebuia sa-l schimbati… »
« Stiu, dar nu am avut vreme. »
« Pai trebuie sa va tai bilet in tren … si e la prêt dublu … 1 million 4 sute…. »
« Aha. »
« Sau sa va dau jos la prima statie …. »
« Prima e Ploiesti. Mai avem putin de acolo pana la Bucuresti. Dar daca ma dati jos, ma descurc eu. »
« Dar cum facem… ?... »
« Pai nu stiu. Asta e situtia. Eu am bilet, nu am avut vreme sa-l schimb. »
« Cati bai aveti la dvs ? »
« 20 de lei. Dar 10 lei imi trebuie pentru taxi. »
« Aha, pai e bine… »
« Da, e foarte bine. »
« Pai cum facem… ? Vreti sa va dai bilet in tren ? Sau sa va dati jos la Ploiesti ? »
« Iti dau o suta de mii, atata am » (pe ma-ta de prost ! Ar trebuie sa nu-ti dau nimic, dar nu vreau acum sa-mi pun tot trenul in cap !)
« E bine ! »
Si ii intind banii. Pune mana pe ei si….
« Hi !!!! »
… sare ca ars.
« Cred ca ne-au filmat ! »
Si pleaca catre bar, cere la colegii lui inregistrarea sa se uite, se convinge ca nu a fost filmat. Se intoarce, isi ia banii castigati cu multa sudoare si imi ureaza seara buna si drum bun.