Dupa o ora petrecua la barul hotelului scriind rezumatul zilelor anterioare, mi-am recuperat sotia 100% refacuta si, fiind deja aproape unu si fiindu-ne foarte foame, am decis sa mergem catre centru sa mancam la un restaurant cehesc recomandat de chelnerul de mai devreme.
Am luat-o din nou usor pe stradute, am iesit pe malul Vltavei, am facut poze cu un monument foarte gotic si am gustat din plin parfumul toamnei de la Praga. Ajunsi la Charles Bridge am luat-o catre dreapta, trecand prin centrul vechi al Pragai, cu stradute mici si restaurante multe. Am ajuns la restaurantul indicat de chelner, Urudolfina daca nu ma insala memoria, unde am gustat pe deplin spiritul locului. Am comandat bere. Bineinteles ca aveau doar Pilsner Urquell, berea nationala in Cehia, cu gust amarui, nu neaparat pe placul meu, dar acolo am baut 3 de pofta, sa pot simti mai bine masa. Masa care a fost foarte buna, extrem de aromata si satioasa, grea, in stilul bucatelor nemtesti si austriece.
Dar sa detaliez mai bine masa, pentru ca ora petrecuta la restaurantul Urudolfina a fost reprezentativa pentru cehi, Praga si spirtiul Boemiei. Imediat ce am ajuns am intrebat ce bere au, chelnerul ne-a spus ca doar Pilsner, pe un ton ce aduce cu stilul de abordare de pe la noi, care am vazut ca e specific si pe aici. Am cerut 2 beri si am inceput sa studiem meniul. L-am rugat pe chelner sa ne detalieze ceea ce am putea manca traditional, a facut ceva semne ca nu poate face asta dar ne trimite pe altcineva care cunoastre mai bine engleza. Si asa a si fost. A trims un alt chelner care era mai deschis o leaca, care ne-a ajutat sa alegem mancarea: vita cu un sos special dulce si ceva paine cu consistenta de mamalinga pentru Floriana, porc cu cartofi si varza pentru mine. Mancarea a fost excelenta! Porcul meu era foarte fraged, foarte suculent, aromat, combinat cu cartofi preparti intr-un fel special, taiati marunt si cu foarte multe condimente si varza! O da! Varza foarte dulce care efectiv se topea in gura! Totul stins cu amara Pilsner Urquell. A fost grozav. O adevarata masa ceheasca. Am facut cateva poze la restaurant si am vrut sa platim. Nu mergea cu cardul! Ca in multe alte locuri din Praga, asta a fost un detaliu unde a pierdut puncte multe la capitolul loc de vizitat. Am intrebat unde e un bancomat si chelnerul ne-a explicat ca e aproape, dreapta, dreapta si apoi inca 30 de metrii, dar ca putem merge "Only one". E adevarat ca asta din urma a spus-o cu zambetul pe buze, dar am inteles ca aici chiar e deglumit :). Masa ne-a costat putin peste 600 de coroane, deci un pret destul de corect, chiar mic as spune.
Cu parfumul restaurantului Urudolfina in nas am trecut Vltava pe un pod paralel dar mai la vest de Charles Bridge, am facut cateva poze cu frunzele galbene ale copacilor dintr-un parculet si apoi am gasit treptele care urcau catre Hradcany. Trepte foarte frumoase, poetice dupa cum ii place sotiei mele sa spuna, pe care am urcat pana in castel si pe care le-am fotografiat bineinteles, impreuna cu peisajul frumos al orasului care se vedea dincolo de Vltava.
Am intrat din nou in castel, am admirat garzile care se schimbau, am facut 2-3 poze si ne-am pus ca tinta sa vizitam Mala Strana, parculetul de pe urmatorul deal de dupa Hradcany. Dar de ce ii spun eu parculet! Ca era ditamai parcul, mare, cu arbori uriasi cu frunzele ingalbenite acum de aerul de Octombrie, cu pajisti verzi si cu turnul central ce aduce cu Tour Eiffel ca si arhtectura, mult mai mic bineinteles, si al carui nume imi scapa acum ... dar ma pot uita pe harta - Petrin Tower.
Drumul pana la turn a fost extrem de relaxant, prin padure, pe pajisti verzi, urmariti de un caine care era antrenat de stapanul lui cu un freezby. Am prins vreo 2-3 poze extrem de interesante in care cainele, in aer fiind, prindea freezby-ul cu dintii. Perfect! Am exclamat la ultima poza, si cea mai reusita delatfel, si am facut semn de OK stapanului. Apoi din nou prin Mala Strana catre Petrin; totul foarte galben si frumos. La turn am facut o pauza de 10 minute, o bere si o apa si un pipi.
Am coborat apoi prin alta parte, pe alte trepte vechi, pana la podul Charles. Ne era foame si am stabilit ca titna sa mergem cat mai repede sa mancam. Dincolo de pod, in Piata Veche a Orasului, am gasit un fel de targ traditional unde, la un protap imens, se pregateau ciolane de porc. Nu am putut rezista tentatiei si am cumparat o portie de porc, adica 2-3 bucati de carne, destul de bune, care ne-au costat foarte scump. 180 de coroane.
Nu ne potolisem mai deloc foamea, deci restaurantul era inca tinta noastra principala. Dar nu inainte de a ne opri la un magazin H&M sa cumparam cizme sotiei. Fac o paranteza aici si descriu outfit-ul Florianei, care avea in compozitie o pereche de cizme de cauciuc stralucitoare, nu tipatoare, dar de o consistenta metelica. Ei, cizmele astea, cand tineau de cald pre tare, si atunci trebuia sa schimbam sosetele din ora in ora, ca transpirau teribil si nu puteam sta asa, cand se raceau ca naiba si atunci trebuia sa mai punem o pereche de ciorapi, cand nu stiu ce dracu' mai aveau si atunci, spre norocul meu, ne puteam opri la o bere. Dar erau foarte dragute! Sa revin ...
Cu ciorapii cumparati am putut cauta mai departe un restaurant. Si am gasit, nu inainte de a trece pe langa ceasul din Vechea Piata, ceas care apare ca simbol al Pragai. Masa a fost din nou foarte buna si convenabila financiar. Sotia a avut un sfert de rata pregatita cu 2 feluri de varza extrem de fine si dulci, eu ceva muschi de porc, cu soa de ceapa si o salata de cartofi cu masline care aducea cu salata orientala facuta pe la noi. Totul stopit cu Pilsner Urquell, bineninteles. Extrem de delicios. Ne intarit parerea despre mancarea ceheasca. La final luat si un desert, destul de fad, cu un pahar de vin rosu sec, bun dar lipsit de acel ceva al unui vin pe care il tii minte. Concluzia: mancarea ceheasca e forte buna, dar e suficient sa te opresti la carne si bere. Si, pour la bonne bouche, totul a fost 650 de coroane, 700 cu tot cu bacsis, adica vreo 115 lei.
Am plecat satui si satisfacuti de la restaurant, dar si cu o idee despre cum sa numim restaurantul nostru. Die Wald!
Dupa restaurant am hotarat sa mergem pe jos pana la hotel, sa facem plimbarea care sa aseze bucatele. Pe drum am trecut din nou pe langa ceasul din Piata Veche, am iesit pe malul Vltavei si pe la 9 jumate, dupa o pauza de o bere la barul de langa hotel, adormeam relaxati la Mozaic House Hotel.
Cand scriu randurile astea sunt a doua zi dupa, in trenul care ne duce la Kutna Hora, si stiu ca seara dinainte am adormit imbracat si m-a dezbracat sotia.
Saturday, October 23, 2010
Friday, October 22, 2010
Prague, 2nd
Suntem in metroul care ... de fapt e un fel de tren, un fel de RER cu care m-am obisnuit la Paris ... care ne duce catre aeroportul Luton dupa o zi excelenta in Londra.
Am ajuns pe la 1 fara ceva in centru, la Oxford Circus, dupa o calatorie de vreo 35 de minute cu acelasi tren din care scriu randurile astea acum, si inca vreo 10 minute si trei statii cu Victoria Line a metroului londonez. Ne-am oprit imediat la un fish & chips, nu pentru ca am fi mari fani ai mancarii englezesti, din contra, doar pentru a simti spiritul locului. Si am stins cu grozavul ale London Pride eu, si cidru de pere sotia.
Apoi ne-am simtit extrem de bine. Eram deja de aici. Ne-am ridicat si ne-am facut imediat programul pe care il stabilisem cu ceva timp in urma: eu plimbare, ale, ceva sosete si chiloti cumparati si cam atat, sotia ... shopping! Foarte mult shopping! Cand scriu randurile astea sun in trenul/metroul pe care il descriam mai devreme si stiu ce aventura a fost drumul pana la statia Saint Pancras cu 4 sacose uriase de la Primarck. Multumesc sotia!
Revederea Londrei a fost frumoasa, intensa, savuroasa, racoroasa, ne-a placut! Aceeasi viata alerta, acelasi rimt infernal, aceleasi magazine uriase pline de femei disperate ... Nu! Nu e vorba de sotia mea aici, cu siguranta! ... acelasi SOHO plin de viata si acelasi ale foarte bun. Am uitat sa spun de acelasi fish & chips la fel de ... englezesc.
Asa ca dupa o zi plina la Londra m-am gandit ca merita sa aloc un nou post orasului care reprezinta un fel de leagan al epocii moderne pe care o traim azi. Cred ...
Acum suntem in trenul ... metroul ... RER-ul de care vorbeam la inceput si asteptam sa ajungem la Praga! Revin, cu siguranta!
Am ajuns pe la 1 fara ceva in centru, la Oxford Circus, dupa o calatorie de vreo 35 de minute cu acelasi tren din care scriu randurile astea acum, si inca vreo 10 minute si trei statii cu Victoria Line a metroului londonez. Ne-am oprit imediat la un fish & chips, nu pentru ca am fi mari fani ai mancarii englezesti, din contra, doar pentru a simti spiritul locului. Si am stins cu grozavul ale London Pride eu, si cidru de pere sotia.
Apoi ne-am simtit extrem de bine. Eram deja de aici. Ne-am ridicat si ne-am facut imediat programul pe care il stabilisem cu ceva timp in urma: eu plimbare, ale, ceva sosete si chiloti cumparati si cam atat, sotia ... shopping! Foarte mult shopping! Cand scriu randurile astea sun in trenul/metroul pe care il descriam mai devreme si stiu ce aventura a fost drumul pana la statia Saint Pancras cu 4 sacose uriase de la Primarck. Multumesc sotia!
Revederea Londrei a fost frumoasa, intensa, savuroasa, racoroasa, ne-a placut! Aceeasi viata alerta, acelasi rimt infernal, aceleasi magazine uriase pline de femei disperate ... Nu! Nu e vorba de sotia mea aici, cu siguranta! ... acelasi SOHO plin de viata si acelasi ale foarte bun. Am uitat sa spun de acelasi fish & chips la fel de ... englezesc.
Asa ca dupa o zi plina la Londra m-am gandit ca merita sa aloc un nou post orasului care reprezinta un fel de leagan al epocii moderne pe care o traim azi. Cred ...
Acum suntem in trenul ... metroul ... RER-ul de care vorbeam la inceput si asteptam sa ajungem la Praga! Revin, cu siguranta!
Prague, 1st
Sunt in avionul care ne duce la Londra … da, la Londra, chiar daca postul este despre Praga. Sotia mea mi-a facut o surpriza frumoasa si in drum catre Praga facem escala de o zi la Londra ceea ce inseamna ca voi bea din nou cel mai bun ale si Floriana va face cu siguranta cel mai bun shopping pe Oxford Street. Asa ca revin…
Sunt … suntem in avionul care ne duce la Londra, in drum spre Praga, relaxati si bucurosi de cele cateva zile libere. Tocmai am citit putin din aventurile lui Branson si ideiile lui trasnite de a crea o comunitate umana pe Marte, am facut rapid un plan finaciar pentru ceea ce va fi viitorul nostru bar, ne-a venit idea geniala de implica cat mai mult familia in toata afacerea asta si asteptam sa ajungem la Londra, pentru cele mai simple motive cu putinta: ale si shopping …
« Birt ! ii spunem Birt ! »
… intervine Floriana in culisele post-ului meu. Dau afirmativ din cap, notez idea sotiei si imi continui povestea.
De fapt, povestea s-a incheiat, suntem doar in avion, nu facem altceva special. Diseara vom fi la Praga, la hotelul Prince chiar din centru, undeva pe strada Panska daca nu ma inseala memoria, chiar vizavi de Hradcany, peste Vltava.
Sunt … suntem in avionul care ne duce la Londra, in drum spre Praga, relaxati si bucurosi de cele cateva zile libere. Tocmai am citit putin din aventurile lui Branson si ideiile lui trasnite de a crea o comunitate umana pe Marte, am facut rapid un plan finaciar pentru ceea ce va fi viitorul nostru bar, ne-a venit idea geniala de implica cat mai mult familia in toata afacerea asta si asteptam sa ajungem la Londra, pentru cele mai simple motive cu putinta: ale si shopping …
« Birt ! ii spunem Birt ! »
… intervine Floriana in culisele post-ului meu. Dau afirmativ din cap, notez idea sotiei si imi continui povestea.
De fapt, povestea s-a incheiat, suntem doar in avion, nu facem altceva special. Diseara vom fi la Praga, la hotelul Prince chiar din centru, undeva pe strada Panska daca nu ma inseala memoria, chiar vizavi de Hradcany, peste Vltava.
Saturday, September 18, 2010
Milano - secundo
Ne-am trezit pe la 8, într-o stare se sănătate similară cu cea din ajun, am luat un mic dejun satisfacator la hotel, după care am plecat către centru cu un taxi special al hotelului, pe care am dat 15 euro; destul de mult, dar am zis că o dată merită.
Prima oprire a fost la Arco de la Pace, un arc de triumf chiar in centrul orașului, langă parcul casteului Sforcesco. Am dat o tură prin parc, am făcut poze cu aleile frumoase și inverzite, am admirat iazurile cu apă limpede și pești mari, și după alte 20 de minute intram pe poarta castelului Sforza. Castel mare, impunător, cu pereți de cărămidă roșie cu un mozaic de găuri pe toată lungimea lor pentru a evita monotonia.
Nu am stat foarte mult la castel, am ieșit către partea de est și ne-am bucurat de soarele dimineții făcând multe poze cu fântâna arteziană din fața porții. Aici ne-a plăcut curcubeul format de razele de soare în stropii de apă răspândiți de fântână.
După Sforcesca am coborât către Sainta Maria delle Grazie unde aveam bilete la Ultima Cena a lui Leonardo da Vinci. Aici am ajuns prea devreme, am stat 25 de minute în biserică și am încercat să scriu rezumatul excursiei în timp ce Floriana a vizitat atelierele lui Da Vinci, dar totul s-a șters la final din păcate așa că am mers într-o cafenea unde am făcut terapie cu apă și sare, terapie care a funcționat, fiindu-ne mult mai bine după aia.
Am intrat apoi la Ultima Cena, organizat, trecând pe rând prin mai multe camere de securitate care se închideau în urma noastră. Am ajuns și am văzut pictura; la prima vedere nimic spectaculos sau ieșit din comun din punct de vedere artistic; dar după ce am stat și am privit-o mail multe minute, am început să văd profunzimea imaginii, să descopăr detaliile cadrului, sa-mi placă. Iar după ce am privit-o de la depărtare, mi-am dat seama ce bine e reprezentat planul, cum pictura vine ca o continuare firească a camerei pe al cărei perete era așezată. După cum i-am mărturisit Florianei imediat după vizită, am vazut la Santa Maria delle Grazie ceva ce m-a impresionat, sentiment pe care nu-l mai avusesem demult. Mi-am cumpărat și un puzel hotărât să-l asamblez acasă si să-l păstrez ca amintire al frumoasei scene.
După Cina cea de Taină am mers către piața Domului, trecând întâi pe 2 străduțe pietonale, prima numindu-se Corso Dante, cu terase pline pe centru și magazine diverse pe margini. Am intrat apoi in Domo, biserică uriașă in stil gotic, poate cea mai mare astfel de biserică pe care am văzut-o, cu coloane imense și plină, bineînțeles, de turiști.
Când scriu rândurile astea sunt în avionul care mă duce la București, am stat 2 zilen la Milano și încerc să formulez o părere despre Domul din Milano, construit cu câteva sute bune de ani în urmă ... Tocmai am vorbit cu Floriana și mi-am dat seama că nu am dispoziția necesară să scriu acum despre Milano, așa că o să notez doar rezumatul și voi relua altă dată firul evenimentelor ...
Sunt în avionul care mă duce la București după trei zile frumoase la Bremen, nu am mai nimic de făcut și sunt hotărât să termin posturile despre Milano ...
Am intrat deci în domul din Milano, am dat o tură rapidă, am făcut poze cu coloanele uriașe și vitraliile gigantice, am coborât în cripta unde era mormântul unui anumit papă și am ieșit apoi cu planul clar de a urca pe Domo, atracție care părea cea mai interesantă parte. Și a fost, dar nu imediat. Nu aveam cash la noi, nu se putea plăti cu cardul, așa că am hotărât să găsim o sursă de finanțare.
Am pornit apoi în căutarea unui bancomat, am luat-o prin stânga catedralei trecând prin niște galerii cu ceva restaurante și magazine foarte scumpe,Prada, D&G, și alte branduri tipic italiene, am apreciat într-un fel personal opulența și strălucirea magazinelor și în cele din urmă am găsit un bancomat.
Aveam acum bani dar ne era deja foame, așa că am plecat în căutare unei terase pe Corso Como. Am găsit una rapid unde am mâncat eu risotto milaneze, un fel de orez galben la culoare făcut cu șofran, bunicel, dar de departe nu cea mai bună mâncare italiană, iar Floriana o salată cu multe crudități și ton. Toată masa ne-a costat 40 de euro și ne-a fost servită de un moșuleț foarte simpatic, cu ochelari și părul alb, desprins parcă dintr-o frescă special făcută pentru a reprezenta spiritul italian.
După masă am urcat pe Domo, pe scări, excursie care ne-a costat 5 euro de persoană. Foarte frumos sus; am văzut stilul gotic în toată splendoarea detaliilor, am găsit un fel de terasă unde am stat întinși la umbră să ne relaxăm, ba eu chiar am dormit 15 minute pe piatra încălzită de soare, ne-a plăcut!
După coborârea de pe Domo am pornit pe jos pe Vitorio Emanuell, o stradă cu foarte multe magazine fashion, ne-am oprit la o terasă să bem o bere și o apă, iar în capăt am găsit un magazin numit Touch & Go, cu haine reduse de la 20k la 4k euro! Am preferat să nu pofităm de oferta grozavă și după alte 15 minute de mers am ajuns intr-un parc frumos unde am stat pe bancă admirând câinii care se jucau pe lângă noi.
După parc am intrat pe Corso de Buenos Aires, una din străzile care apărea pe lista Florianei de shopping, care era într-adevăr ticsită de magazine, dar care nu ne-a tentat decât să căutăm un loc unde să mâncam. Pe o străduță lăturatnică am găsit un restaurant care ne-a plăcut și pe care ne-am hotarât să-l încercăm. Și a fost alegerea perfectă! Am mâncan un bufet excelent de fructe de mare la început, un platou de stridii pentru a ne aminti de Paris, am continuat cu paste foarte bune pentru Floriana si vițel tăiat în felii foarte subțiri pentru mine, totul stins cu Bira Morettti și vin rosu foarte aromat. Am încheiat cu un desert cu inghețată cu fistic delicioasă, am felicitat chelnerii care erau toți japonezi pentru calitatea mâncării și a serviciului și am decis împreună ca am avut o seară excelentă.
Un fapt interesant care ne-a rămas ca amintire amuzantă a fost o clientă restaurantului care avea un fel ciudat de a face cu ochiul, o mimică a feței care presupunea un anumit grad de schimonoselă și care ne-a distrat pe cinste.
După restaurant ne simțeam destul de obosiți așa că am hotărât să luăm un taxi; nu am găsit nici unul pe Corso Buenos Aires, așa că am mers cam un sfer de oră pâna la stazione centrale, unde am găsit taxiul care ne-a dus liniștit către hotel.
Înainte de culcare trebuie să spun că am luat ceva antibiotice, obținute cu greu de Floriana de la o farmacie din oraș, fiind extrem de încântată de reușita ei.
Prima oprire a fost la Arco de la Pace, un arc de triumf chiar in centrul orașului, langă parcul casteului Sforcesco. Am dat o tură prin parc, am făcut poze cu aleile frumoase și inverzite, am admirat iazurile cu apă limpede și pești mari, și după alte 20 de minute intram pe poarta castelului Sforza. Castel mare, impunător, cu pereți de cărămidă roșie cu un mozaic de găuri pe toată lungimea lor pentru a evita monotonia.
Nu am stat foarte mult la castel, am ieșit către partea de est și ne-am bucurat de soarele dimineții făcând multe poze cu fântâna arteziană din fața porții. Aici ne-a plăcut curcubeul format de razele de soare în stropii de apă răspândiți de fântână.
După Sforcesca am coborât către Sainta Maria delle Grazie unde aveam bilete la Ultima Cena a lui Leonardo da Vinci. Aici am ajuns prea devreme, am stat 25 de minute în biserică și am încercat să scriu rezumatul excursiei în timp ce Floriana a vizitat atelierele lui Da Vinci, dar totul s-a șters la final din păcate așa că am mers într-o cafenea unde am făcut terapie cu apă și sare, terapie care a funcționat, fiindu-ne mult mai bine după aia.
Am intrat apoi la Ultima Cena, organizat, trecând pe rând prin mai multe camere de securitate care se închideau în urma noastră. Am ajuns și am văzut pictura; la prima vedere nimic spectaculos sau ieșit din comun din punct de vedere artistic; dar după ce am stat și am privit-o mail multe minute, am început să văd profunzimea imaginii, să descopăr detaliile cadrului, sa-mi placă. Iar după ce am privit-o de la depărtare, mi-am dat seama ce bine e reprezentat planul, cum pictura vine ca o continuare firească a camerei pe al cărei perete era așezată. După cum i-am mărturisit Florianei imediat după vizită, am vazut la Santa Maria delle Grazie ceva ce m-a impresionat, sentiment pe care nu-l mai avusesem demult. Mi-am cumpărat și un puzel hotărât să-l asamblez acasă si să-l păstrez ca amintire al frumoasei scene.
După Cina cea de Taină am mers către piața Domului, trecând întâi pe 2 străduțe pietonale, prima numindu-se Corso Dante, cu terase pline pe centru și magazine diverse pe margini. Am intrat apoi in Domo, biserică uriașă in stil gotic, poate cea mai mare astfel de biserică pe care am văzut-o, cu coloane imense și plină, bineînțeles, de turiști.
Când scriu rândurile astea sunt în avionul care mă duce la București, am stat 2 zilen la Milano și încerc să formulez o părere despre Domul din Milano, construit cu câteva sute bune de ani în urmă ... Tocmai am vorbit cu Floriana și mi-am dat seama că nu am dispoziția necesară să scriu acum despre Milano, așa că o să notez doar rezumatul și voi relua altă dată firul evenimentelor ...
Sunt în avionul care mă duce la București după trei zile frumoase la Bremen, nu am mai nimic de făcut și sunt hotărât să termin posturile despre Milano ...
Am intrat deci în domul din Milano, am dat o tură rapidă, am făcut poze cu coloanele uriașe și vitraliile gigantice, am coborât în cripta unde era mormântul unui anumit papă și am ieșit apoi cu planul clar de a urca pe Domo, atracție care părea cea mai interesantă parte. Și a fost, dar nu imediat. Nu aveam cash la noi, nu se putea plăti cu cardul, așa că am hotărât să găsim o sursă de finanțare.
Am pornit apoi în căutarea unui bancomat, am luat-o prin stânga catedralei trecând prin niște galerii cu ceva restaurante și magazine foarte scumpe,Prada, D&G, și alte branduri tipic italiene, am apreciat într-un fel personal opulența și strălucirea magazinelor și în cele din urmă am găsit un bancomat.
Aveam acum bani dar ne era deja foame, așa că am plecat în căutare unei terase pe Corso Como. Am găsit una rapid unde am mâncat eu risotto milaneze, un fel de orez galben la culoare făcut cu șofran, bunicel, dar de departe nu cea mai bună mâncare italiană, iar Floriana o salată cu multe crudități și ton. Toată masa ne-a costat 40 de euro și ne-a fost servită de un moșuleț foarte simpatic, cu ochelari și părul alb, desprins parcă dintr-o frescă special făcută pentru a reprezenta spiritul italian.
După masă am urcat pe Domo, pe scări, excursie care ne-a costat 5 euro de persoană. Foarte frumos sus; am văzut stilul gotic în toată splendoarea detaliilor, am găsit un fel de terasă unde am stat întinși la umbră să ne relaxăm, ba eu chiar am dormit 15 minute pe piatra încălzită de soare, ne-a plăcut!
După coborârea de pe Domo am pornit pe jos pe Vitorio Emanuell, o stradă cu foarte multe magazine fashion, ne-am oprit la o terasă să bem o bere și o apă, iar în capăt am găsit un magazin numit Touch & Go, cu haine reduse de la 20k la 4k euro! Am preferat să nu pofităm de oferta grozavă și după alte 15 minute de mers am ajuns intr-un parc frumos unde am stat pe bancă admirând câinii care se jucau pe lângă noi.
După parc am intrat pe Corso de Buenos Aires, una din străzile care apărea pe lista Florianei de shopping, care era într-adevăr ticsită de magazine, dar care nu ne-a tentat decât să căutăm un loc unde să mâncam. Pe o străduță lăturatnică am găsit un restaurant care ne-a plăcut și pe care ne-am hotarât să-l încercăm. Și a fost alegerea perfectă! Am mâncan un bufet excelent de fructe de mare la început, un platou de stridii pentru a ne aminti de Paris, am continuat cu paste foarte bune pentru Floriana si vițel tăiat în felii foarte subțiri pentru mine, totul stins cu Bira Morettti și vin rosu foarte aromat. Am încheiat cu un desert cu inghețată cu fistic delicioasă, am felicitat chelnerii care erau toți japonezi pentru calitatea mâncării și a serviciului și am decis împreună ca am avut o seară excelentă.
Un fapt interesant care ne-a rămas ca amintire amuzantă a fost o clientă restaurantului care avea un fel ciudat de a face cu ochiul, o mimică a feței care presupunea un anumit grad de schimonoselă și care ne-a distrat pe cinste.
După restaurant ne simțeam destul de obosiți așa că am hotărât să luăm un taxi; nu am găsit nici unul pe Corso Buenos Aires, așa că am mers cam un sfer de oră pâna la stazione centrale, unde am găsit taxiul care ne-a dus liniștit către hotel.
Înainte de culcare trebuie să spun că am luat ceva antibiotice, obținute cu greu de Floriana de la o farmacie din oraș, fiind extrem de încântată de reușita ei.
Milano - primo
Am aterizat pe Malpensa pe la nouă fără zece, cu vreo jumătate de oră intârziere, destul de adormiți și obosiți după 2 zile pline de Paris. Aeroportul mi-a părut destul de mic, comparabil poate cu Ciampi din Roma, și spun asta pentru că imediat ce am coborat din avion - nici nu ma știu dacă am ieșit direct sau am avut și autobuz - am ieșit in parcare de unde am luat autocarul către Milano. Autocarul ne-a costat șapte euro jumate de persoană, a făcuf juma'te de oră pana în oraș, la stazione centrale din Milano, și ne-a permis o moțăială foarte plăcută după doua zile grozave de Paris.
De la gara centrală am luat un taxi până la Hotelul Holiday Inn Garibaldi pentru o cursă care a făcut nouă euro, dintre care șase euro și zece cenți a fost doar pornirea. Când scriu rândurile astea sunt în centrul Milanului, la două zile după, am mai luat o dată taxiul în Milano si știu că e ceva normal un astfel de tarif de pornire.
Prima impresie despre Milano, văzut vineri seara la ora zece din taxi, nu a fost ceva teribil: un oraș destul de anost, cu multe clădiri care nu păreau să ne spună prea multe, dar poate că era seară, noi obosiți, încă sub impresia Parisului ... Nici hotelul nu ne-a impresionat, dar ne-a ajutat sa ne odihnim și să ne pregătim pentru a doua zi.
Trebuie să fac aici o paranteză și să precizez că starea noastră nu era poate cea mai potrivită pentru a vedea "the bright side of life" - eu eram răcit de câteva zile bune, îmi curgea nasul și mă usturau ochii, tușeam destul de des și îmi strângea în permanența cineva o menghină în jurul capului. Dar prima seară la Milano am dormit bine.
De la gara centrală am luat un taxi până la Hotelul Holiday Inn Garibaldi pentru o cursă care a făcut nouă euro, dintre care șase euro și zece cenți a fost doar pornirea. Când scriu rândurile astea sunt în centrul Milanului, la două zile după, am mai luat o dată taxiul în Milano si știu că e ceva normal un astfel de tarif de pornire.
Prima impresie despre Milano, văzut vineri seara la ora zece din taxi, nu a fost ceva teribil: un oraș destul de anost, cu multe clădiri care nu păreau să ne spună prea multe, dar poate că era seară, noi obosiți, încă sub impresia Parisului ... Nici hotelul nu ne-a impresionat, dar ne-a ajutat sa ne odihnim și să ne pregătim pentru a doua zi.
Trebuie să fac aici o paranteză și să precizez că starea noastră nu era poate cea mai potrivită pentru a vedea "the bright side of life" - eu eram răcit de câteva zile bune, îmi curgea nasul și mă usturau ochii, tușeam destul de des și îmi strângea în permanența cineva o menghină în jurul capului. Dar prima seară la Milano am dormit bine.
Friday, May 21, 2010
Lisboa, segundo
M-am trezit de vreme, dornic sa ii ofer sotiei un buchet de irisi la un an de la nunta. Dupa o excursie aventuroasa povestita in post-ul Lisboa, primeiro, am reusis sa-i iau flori sotiei. Am serbat imediat cu un mic dejun foarte bun la hotel dupa care am luat metroul catre Ocenario. Statia de metrou era chiar in mijlocul mallului Vasco da Gama, un centru comercial urias chiar pe malul raului Tagus, pe care ne-am hotarat sa-l vizitam in una din zilele urmatoare.
Cand scriu randurile astea sunt la Bucuresti, la aproape 2 saptamani de la Lisabona, si stiu ca am petrecut o jumatate de zi ploioasa in mallul cu princina. Dar sa reiau firul evenimentelor ...
Scopul nostru era Oceanario, pentru prima jumatate a zilei, si o plimbarea in Belem, in cealalta parte a orasului, in a doua parte a zilei. Asa ca am zis ca ar fi oportun sa inchiriem o bicicleta sa continuam sirul deschis la San Francisco si incheiat cu Barcelona. Am gasit un centru chiar la iesirea din Mall. Nu aveau tandem, am incercat cu Floriana o bicicleta pentru fiecare dar fara succes, si am hotarat sa renuntam la bicicleta. Imi aduc aminte un episod de aici. Aveau biciclete duble, cu 4 locuri, 2 normale insa pentru adulti, si inca 2 mici, in fata ghidonului, pentru copii. I-am cerut vanzatorului sa ne inchirieze un astfel de vehicul, dar ne-a refuzat, motivand ceva foarte interesant: when the adults rent this bike by themselfs. they become children, and accidents may occure! Cool! Nu a vrut sa ne vanda! Adica nu a fost chiar asa cool, pentru ca noi vroiam bicileta. Dar cum nu am reusit, am zis ca o sa mergem cu tramvaiul azi.
A urmat Ocenario. Impresionant! Ne-a placut foarte mult. Dupa ce am intrat pe un culoar care afisa deasupra date statistice despre numarul de pesti din apele planetei sau proportia de vietuitoare in apa si pe uscat, am dat peste un bazin urias, inalt de vreo 6 sau 8 metrii, cu un diametru pe care il estimez acum la vreo 20-30 de metri. Inauntru inotau linistiti o gramada de pesti de cele mai diverse forme, de la bancuri de pesti marunti la rechini maricei si la sunfish, un peste cu o forma ciudata de buldog si dimensiuni considerabile.
Pe langa acvariul central, pe care l-am descris in cateva cuvinte mai sus, erau si alte acvarii si locuri special amenajate pentru diverse tipuri de vietuitoare mai mult sau mai putin marine: pinguini, pasari care se scufundau pana la adancimi de 2-3 metri, si niste vidre foarte simpatice, care stateau tolanite in apa, cu burta in sus, de parca asteptau sa radem de ele sau le facem poze. Inchei rotund: ne-a placut la Ocenario!
Am stat cel putin 2 ore inauntru, apoi am facut pauza de o bere la o terasa pe faleza. Am scris cateva ceva la unul dintre posturi si apoi am pornit spre Belem. Am mers cu metroul pana in partea de vest, dupa Placio de Comercio, de unde am luat un autobuz pana la Belem. O paranteza aici. Am incercat sa folosim cartele de la metrou la autobuz. Bineinteles ca nu au mers. Si nici nu a mers sa le incarcam. A trebuie sa cumparam altele, care costau tot 50 de centi fiecare, si peste care am incarcat si cu cate 2 calatorii.
Si ne-am suit in autobuz. Am mers ceva statii, autobuzul era destul de aglomerat, lumea era civilizata insa; urcarea se facea doar pe usa din fata - bineinteles ca noi am urcat pe la mijloc :) Am coborat in cartieul Belem, am facut o mica tura pe un deal catre nord, unde am vazut casute foarte frumoase si pitoresti, apoi am intrat in biserica manastirii Jeronimos.
Frumoasa biserica. Un stil oarecum gotic, dar cu influente arabe, stil depre care am aflat ca se numeste emanuelit. Floriana a facut si o tura prin interiorul biserii unde a facut foarte multe poze cu stilul emanuelit, in timp ce eu am stat in curte, la verdeata, si am mai scris ceva posturi ... sau parti de posturi. Un amanunt care trebuie mentionat aici. In interiorul bisericii am vazut si fotografiat mormantul lui Vasco da Gama.
Dupa manastire am mers catre Tore de Belem, turnul din Belem aflat pe malul raului Tagus, in partea de vest a Lisabonei, turn care e inspirat de unul din turnurile de la Betleem, dupa cum am aflat ulterior. Drumul catre Tore de Belem l-am facut mergand paralel cu raul Tagus, de care ne despartea o linie de tren pe care am tranversat-o pe o pasarela. Amintesc aici cateva cuvinte despre intreg cartierul Belem. Situat in vestul Lisabonei, pe maulul estuarului, unde raul Tagus devine mai ingust si se pregateste de varsarea ireversibila in oceanul Atlantic, e un cartier vechi, foarte pitoresc, carecterizat de case cochete, acelasi pavaj pe strazi si alei specific Lisabonei, manastirea Jeronimos, Tore de Belem si monumentul navigatorilor.
Cam atat aici, am spus la revedere Belem, dar nu inainte sa mancam, bineinteles. Si am mancat din nou foarte bine. Am gasit un resturant mic, cu aspect de semi-bodega, in care cred ca eram singurii clienti. Afara erau atarnati 2-3 sacotei cu scoici si melci. Aceeasi parere depre mancarea portugheza, foarte gustoasa, cu branza si masline la aperitiv, 2 tipuri de melci cu usturoi, scoici, bacahlau la gratar, totul stins foarte bine cu 2 sticle de vin verde! Excelent! Cea mai buna masa de la Lisabona. Asa notasem in notele facute in autbuz in aceeasi zi. La Bucuresti, in birou, la 10 zile dupa Lisabona, ma uit in urma, salivez, si pot spune ca a fost cea mai buna masa care am mancat-o in Lisabona/Portugalia/Spania.
Am luat si un desert nesemnificativ, ceva care nu era traditional si care nu ne-a dat pe spate, dar bine ca mai aveam Vinho Verde care ne-a mentinut parerea despre masa. O masa grozava!
A fost asa de grozava incat, desi am ajuns la hotel pe la 9, am adormit instant!
Boa noite!
Wednesday, May 19, 2010
Lisboa, primeiro
Trezirea la 6 fix a fost mai usoara decat ne asteptam, si dupa alte 30 de minute, cu un dus si un impachetat rapid de bagaje ne suiam in taxi-ul pentru aeroportul El Prat.Cam in 25 de minute am ajuns, printr-un trafic relativ lejer, am luat cartile de imbarcare si dupa o pauza de shopping de circa 2 bluzite ne suiam in cursa Vueling pentru Lisabona. O paranteza aici, drumul cu taxiul ne-a costat cam 27-28 de euro, ceva mai scump decat la venire dar OK totusi. Am revazut si am remarcat mai bine de data asta aeroportul de la sud-vest de Barcelona. Maricel, curat si ingrijit, foarte civilizat si deloc aglomerat. La fel de decent am gasit si zborul cu Vueling. Avion nou, cred ca era un Airbus A320, foarte curat, personal amabil si dragut, Durata zborului a fost cam de o ora jumate, timp suficient sa dormim, Floriana mai tot drumul si eu vreo jumate de ora.
Am aterizat pe aeroportul din Lisabona, pe la ora locala 8:40, cu 10 minute intarziere si dupa ce am dat ceasurile inapoi cu o ora. Aici ne-a asteptat un soare frumos, vreo 12-13 grade afara si un aeroport micut dar spatios, foarte civilizat care ne-a facut o surpriza si ne-a scutit de controlul pasapoartelor. Se pare ca zborurile care vin de la Barcelona sunt ca un fel de transport cu autocarul, deci nu mai e nevoie de control de rutina.
Am luat taxiul si drumul pana la hotelul Olissippo Marques de Sa ne-a arata pentru prima oara Lisabona. Un oras destul de aglomerat, era ora de varf in trafic, frumos, dar de o frumusete prafuita, cu un grad de civilizatie la fel de prafuit, nu de talia Barcelonei, fără povestea de marketing din alte puncte de atracţie ale Europei, plăcut şi viu însă. Când scriu rândurile astea suntem pe la 7 seara, într-un magazin de pantofi aşteptând-o pe Floriana să probeze ceva saboti, am văzut o mare parte din centrul Lisabonei şi pot confirma părerea despre oraşul portughez. O civilizaţie frumoasă, ce pare că a avut momentul ei de gloriei cu vreo 2-3 sute de ani în urmă, pe vremea ultimilor conchistadori, care acum îşi afişează mândră vechimea şi parfumul.
Am făcut o pauză să schimbăm magazinul şi întâlnind un grup de vreo cinci vorbitori de aceeaşi limba dar de altă etnie, mi-am amintit că ar fi ceva de precizat. Foarte mulţi români. Şi la Lisabona, şi la Barcelona. Din păcate mulţi dintre cei cu îndeletniciri pe care nu aş vrea să le amintesc aici, dar şi câţiva turişti şi oameni ai muncii. Dar să reiau firul evenimentelor ...
Am ajuns la hotelul Olissippo Marques de Sa pe la 9:45 după un slalom prin traficul aglomerat. Impresia de lipsa de civilizaţie în trafic era destul de prezenta. Claxoane, indisciplină, aglomeraţie şi câţiva nervi. Sau poate că eram şi noi după calmul Barcelonei ... La hotel am lăsat bagajele, ne-am amuzat că exista o rezervare pe numele Ionescu Stelian şi după vreo 10 minute luam masă la o terasă din apropiere. Ne-am ales vreo 5-6 tipuri de foietaje cu peste şi carne tocată, vreo 3 tipuri cu dulceata, nuci şi alte bunătăţi şi am luat un mic dejun excelent. Prima masă la Lisabona. Foarte bună! Cu puterile împrospătare am mers încă 5-8 minute pe jos, şi după 3 străduţe cu clădiri semivechi şi ceva magazine am ajuns la metrou. Am luat o cartelă cu 5 călătorii, Floriana a trecut de poarta de acces şi imediat am încercat şi eu, dar fără succes. La Lisabona se pare că accesul la metrou pentru două persoane de face cu cartele diferite. Asa ca am mai cumparat una si ne-am suit in metroul care sa ne duca pana in Baixa, centrul orasului in portugheza.
… randurile astea le scriu la 8 dimineata, Floriana doarme si trebuie sa fac o pauza … e 6 Mai! azi aniversam 4 ani de cand suntem impreuna, 2 ani de cand i-am cerut mana si 1 an de la cununia civila! Ma duc sa-i fac o surpriza cu niste flori si revin …
... Şi am cumpărat flori pentru soţia mea, irisi cum îi plac ei pe care i-am găsit mai ieftini decât la Bucureşti. Interesant a fost traseul către flori, pe care, cu permisiunea soţiei mele, o sa-l trec poate la un moment dat aici.
... La lift m-am întâlnit cu o fetiscana cu care am intrat în vorba. Era din Brazilia, de o frumuseţe îndoielnică dar cu o voluptate sud-americană care a stârnit ceva testosteron în mine. Dar călătoria cu liftul a fost scurtă, am întrebat la recepţie unde găsesc flori şi am pornit. Bineînţeles că nu am găsit niciun magazin de flori, aşa că am intrat într-o cafenea să mă informez. Barmanul nu vorbea engleză, aşa ca am întrebat o domnişoară de alături; Mi-a spus că da, vorbeşte engleză, am întrebat unde găsesc flori şi a sărit imediat să mă conducă afară să îmi arate. Am văzut că nu ştia engleză mai mult decât eu portugheză, dar mi-a arătat prin semne cam pe unde ar fi magazinul de flori şi am constat că pe lângă engleză mai avea şi alte lipsuri, cum ar fi haina de pe mai mult de jumătate din sânii ei imensi. Şi am pornit mai departe către flori. Şi iar nu am găsit! Aproape enervat am zis să mă întorc la hotel cu gândul clar că nu e de flori aici. Pe o străduţă mi-a ieşit în cale dintr-o scară de bloc o tânără cochetă, îmbrăcată pentru birou cu un costum negru, parfumata şi aranjată ca pentru o întâlnire de afaceri. Ok! Mai am o şansă! Am întrebat, mi-a răspuns politicoasă cam pe unde ar fi, i-am mulţumit şi mi-a spus bon dia. Bineînţeles că nu am găsit nici picior de florar unde mi-a indicat domnisoara! Şi am luat-o iar spre hotel. Renunţasem deja şi pregăteam explicaţiile pentru Floriana. Nu puteam sa-i spun că trei femei sunt de vină că nu am găsit flori ... dar iată un poliţist care stă de vorba cu un vânzător de ziare, l-am întrebat aproape pe limba lui; flores? esposita? Mi-a arătat direcţia şi după 10 minute îi ofereau bucuros florile Florianei mele! La mulţi ani! ...
A citit Floriana. Am OK-ul ei să scriu pe blog!
Reiau firul evenimentelor ... După masă extrem de bună şi experienta de la metrou, pe la 10:30 - 11 ajungeam în Baixa, centrul oraşului Lisabona. Arata foarte drăguţ, cu un aer puternic marin, cu străduţe mici şi un tramvai foarte haios, despre care am aflat ulterior că e unul din simbolurile oraşului. Am hotărât că suvenirul care ne vă rămâne de la Lisabona vă fi miniatura unui astfel de tramvai. Am mers până în Placio de Comercio şi după câteva poze cu statuia de acolo am hotărât să urcăm dealul, să vedem Castelo Sao Jorge şi să facem câteva poze de la punctele de belvedere.
Am urcat pe străduţe înguste, pavate în marea lor majoritate cu piatră cubica de culoare gris sau antracit, am admirat din nou tramvaiul cu un singur vagon care urca şi el pe Mouraria, am văzut câteva terase şi restaurante drăguţe cu acelaşi aer romantic şi prăfuit specifice Lisabonei. Intrarea la Castelo Sao Jorge a fost doar 5 euro de persoană. Înăuntru am aflat câte ceva din istoria castelului şi a Lisabonei. Construit în secolul XII, a adăpostit pe rând mai multe din familiile nobile şi comorile oraşului, a fost reconstruit în câteva rânduri după ce a fost afectat de cutremure, iar turnul central poartă numele de Ulise, după cel despre care legenda spune că ar fi ajuns aici după batalia din Troia şi a întemeiat oraşul.
Chiar la intrarea în turn ne-a întâmpinat un bătrânel simpatic, îmbrăcat în conchistador care cânta la un fel de fluier o muzică cu rezonanţe scotiene. A făcut o plecăciune adâncă la primirea celor 50 de cenţi din partea noastră şi ne-a lăsat să intrăm. Înăuntru am făcut un tur rapid printre zidurile şi turnurile vechi, ne-am oprit pentru câteva poze la un punct de belvedere şi am participat la prezentarea periscopului din turnul lui Ulise. 2 lupe şi o oglindă, plasate pe o construcţie rotativă aşezată în vârful turnului, în exterior, proiectau imaginea printr-o gaură din tavan pe un ecran de pânză. Noi şi alţi 10 turisti stăteam în jurul ecranului aflat pe un fel de masă, privind imaginile proiectate şi ascultam povestea. Era simpatică şi povestitoarea. O tânără emoţionată, de vreo 15-16 ani, care ne-a spus de la început că e prima prezentare pe care o face în engleză şi care a primit bucuroasă aplauzele de la final. Ne-a plăcut experienţă din turnul lui Ulise. Inedită şi cu imagini foarte frumoase ale Lisabonei văzută de pe Mouraria.
Am continuat turul cu o plimbare pe metereze, o tură de 10 minute prin Islamic Corner şi o pauză de o apă minerală la cafeneaua lui Castelo Sao Jorge. Despre istoria Lisabonei tocmai mi-am amintit ceva ce trebuie menţionat. Au trecut şi romanii pe aici, dovadă fiind un şantier arheologic întâlnit la urcare pe Mouraria, la vreo 2 străzi de intrarea în Sao Jorge, care dezvelea cu grijă un fost teatru roman.
Chiar le ieşire din castel am găsit o terasă înghesuită, chiar lângă zidurile cetatii, unde aş fi vrut să bem ceva, dar Florianei nu i-a plăcut, aşa că peste 5 minute ne opream la o altă terasă, ceva mai mare şi mai însorită. Aici am mâncat prima oară Bacahlau, cu legume şi un fel de fasole cu o consistentă ciudată.Ne-am simtit extrem de bine. Bacahlau e numele portughez pentru cod, peste care se gaseste ca fel de mancare cam pe la toate terasele si restaurantele din Lisabona. Ne-a placut extrem de mult aici si chelnerul, care vorbea engleza binisor, o rupea chiar si pe franceza, a stiut sa ne faca masa de pranz foarte placuta. Intai a venit cu un platou pe care erau 2 bucati de branza proaspata, ceva salam afumat si o paine care mirosea grozav. Ne-a explicat ca branza este proaspata, abia facuta, cei care o produc o aduc la el in fiecare zi si dupa 2-3 zile, in cazul in care restaurantul nu a vandut-o clientilor, o iau inapoi, o sareaza si din ea fac o alta branza, mai tare si de o culoare galben-maronie, pe care ne-a si aratat-o imediat. Ne-a spus ca nu e obligatoriu sa le mancam, doar daca vrem … bineinteles ca ne-am apucat imediat sa gustam. Erau foarte bune! Branza era intr-adevar proaspata si nesarata, mi-a amintit imediat de branza pe care o facea mamaie din lapte de capra !
La terasa cu prietenosul chelner am mancat ca aperitiv branza proaspata cu masline, Bacahlau, cum am zis mai devreme, cu un fel de boabe de fasole verzi, iar Floriana frigarui cu fructe de mare. Adica sepie, creveti, cateva bucatele de carne de porc si multa verdeata. Inainte de a scrie pasajul asta m-am uitat la o poza care imortalizeaza frigaruia Florianei. Arata demential! Si gustul la fel! De la un roman aflat la o masa alaturata am aflat ca felul de boabe de fasole verzi se numeste bob. De fapt nu era neaparat romana, era din replubica Moldova si lucra de 2 ani la Lisabona. Ii era destul de dor sa vorbeasca cu cineva din Romania, si a incercat sa ne intrebe multe alte detalii, i-am raspuns politicosi si am incercat sa ramanem distanti pentru a ne savura masa noastra. Masa care am stropit-o cu vin verde. Vinho Verde in portugheza. Un vin alb, care avea un gust foarte putin sampanizat, de o tarie medie, specific portughez, care ne-a placut si de care am baut mai in fiecare zi in Portugalia.
Dupa masa grozava, care ne-a costat cam 50 de eur si pe care am incheiat-o cu o cafea din partea casei, am continua plimbarea pe Mouraria cu inca 2 opriri la puncte de belvedere de unde am facut cateva poze, o pauza de o bere la o terasa insorita unde am stat tolaniti pe canapele, eu sa verific ceva mail-uri iar Floriana sa traga un pui de somn, si alte poze cu porturile si imprejurimile Lisabonei.
Post-ul asta mi-a luat destul timp, asa ca reusesc sa-l inchei abia sambata, in ziua plecarii, pe o banca in mallul Vasco da Gama. Pot sa listez acum in cunostinta de cauza imaginile principale pe care le-am vazut din turnul lui Ulise din Castel Sao Jorge si de pe celalte puncte de belvedere de pe Mouraria : estuarul raului Tagus, pe al carei mal drept se afla orasul Lisabona, podul 25 Abril (25 aprilie), care leaga Lisabona de malul stang al Tagusului, undeva mai sus de Belem, si care isi ia numele de la data revolutiei portugheze (Portugalia a fost sub regim dictatorial pe care l-a incheiat cu o revolutie in deceniul 8) ; cel mai impresionat ramane podul Vasco da Gama. Isi ia numele de la celebrul explorator portughez care a descoperit drumul catre India si a fost construit intr-un timp record, doar 18 luni, dat in folosita cu ocazia expozitie de la Lisabona din 1998 ; expozitia celebra 500 de ani de la drumul lui Vasco da Gama.
Am hotarat apoi sa parasm inaltimile Mauraria si sa mergem din nou in Baxia, sa facem ceva cumparaturi si sa mancat ceva bun. Am gasit niste scari inguste si am luat-o usor in jos, rememorand ziua foarte frumoasa pe care am avut-o, Floriana in pasi de dans si cu sarituri de pe o treapa pe alta, eu facandu-i bineinteles poze. La un moment dat, aproapre de o intersectie cu o strada perpediculara, in dreapta noastra coborau cateva trepte si in capatul lor erau 2 barbati care se agitau, gesticulau si vorbeau tare, aratand ceva ce se petrecea undeva sus, ascuns de privirile noastre de alta casa. Am mers sa vedem si noi. Dar nu a fost asa bine! De fapt, nu a fost rau, dar era sa nu fie bine. Casa pe care o aratau barbatii o luase usor la vale si parea ca nu are de gand sa se opreasca. Si nu s-a oprit! Si-a continua drumul accelerat pana cand … nu am mai apucat sa vedem. Am fugit imediat inapoi in sus pe trepte. De sus am vazut ce se imtamplase: casa se daramase complet, cu un alai de copaci rupti, resturi de caramizi, tigle si geamuri sparte, bucati de faianta care se gasesc din plin la Lisabona, si se oprise in urmatoarea casa, pe care o afectase doar putin. Ne-a dat seama ca locul in fusesem noie era departe de orice pericol. Casa cazuse mult mai incolo. Dar sperietura a fost zdravana!
Scapati de sub furia caselor din Lisabona am coborat apoi pana intr-o piateta suspect de libera si de plina in acelasi timp de tinere femei negrese, care pareau ca isi asteapta clientii … nu am aflat mai multe aici si nici nu m-am documentat, asa ca las misterul sa existe mai departe.
Am facut apoi dreapta catre Baixa, am facut mai multe pauze la diverse magazine de pantofi unde am scris pe telefonul mobil o partea din randurile acestui post, apoi am luat-o catre Placio de Comercio pe o straduta pietonala. Aici am intalnit un spectacol care ne-a placut.
Nu ! Nu am terminat post-ul in Mall-ul Vasco da Gama ! Acum scriu la Madrid in aeroport, am o mica speranta ca as putea sa-l termin in seara/noaptea asta !
Si revin la spectacolul pe care l-am intalnit in drum catre Placio de Comercio. Un tanar blond despre care am aflat la sfarsit ca este Alex din Germania, facea un show de strada similar lui Steve, from Melbourne, Asutralia, de la Londra. Doar ca tanarul era mai la inceput, avea potential dar nu avea talentul si experienta cizelate in sute de spectacole si mii de intalniri cu oamenii. A facut cateva jonglerii cu ceva bate de baseball grele si cu torte aprinse presarate cu glume gustate de public. Unul dintre momentele amuzante : unul dintre privitori a inceput sa vorbeasca la telefon, a mers la el, i-a luat telefonul si i-a spus ferm celuilalt ca aici « we have a show to do, sorry » si i-a inchis telefonul. La sfarsit i-am dat un euro si i-am strans mana intrebandu-l de unde e : " I’m from Germany. Sorry, nobody’s perfect ". O paranteza interesanta aici. Pe Alex from Germany l-am vazut si azi, in Madrid de data asta, la 4 zile distanta de Lisabona. Se antrena pentru un show similar langa un parc dinspre Plaza de Espana.
Dupa Alex am ajuns in Placio de Comercio si am facut stanga pe malul marii. Am mers vreo 10 minute oarecum aproape de faleza, apoi am intrat intr-un cartier cu stradute inguste, case de 3-4 etaje, pavate mai toate cu faiata de diferite culori si modele, cu balcoane mici la care erau agatate jardiniere cu flori sau culmi cu rufe la uscat. Foarte pitoresc cartierul aflat la baza Mouraria . Simteam ca suntem intr-o bucata de lume unde timpul s-a oprit in loc. Am vazut cateva restaurante extrem de calde si am decis imediat sa mancam aici de seara. Dupa 10-15 minute de urcari si coborari pe alei inguste si trepte pavate cu piatra cubica si acoperite cu muschi, ne-am hotarat sa ne oprim la un restaurant aflat pe un fel de platfoma care facea legatura intre 2 stradute dintre cladirile mici. Avea vreo 3 masute afara, asa ca a vrut sa ne bucuram de aerul serii la malul oceanului. Ne-am bucurat vreo 5 minute, dupa care frigul ne-a facut sa intram inauntru.
Cum eram déjà obisnuiti de la pranz, gazda ne-a adus branza de casa, muschi de porc si masline delicioase. Bineinteles ca le-a mancat imediat, am cerut si o sticla de Vinho Verde si am comandat si felul principal de mancare. Eu Cream Bachalau, nu tin minte din pacate denumirea in portugheza, Floriana sepie umpluta cu carne de porc. Mancare extrem de buna, dar si extrem de grea si satioasa. Pestele meu erau un fel sufleu, cu peste cod, multe feluri de branza, totul facut cel mai probabil la cuptor. Mancarea Florianei erau un fel de sarmale in foi de sepie, cu un gust grozav de fructe de mare amestecat cu carne tocata de porc. Trebuie sa descriu in cateva cuvinte restaurantul: mic, intr-o camaruta in car cu greu incapeau 4-5 masute, un tavan pictat cu stele care imita cerul si multa faianta, bineinteles. Totul era extrem de mic, bucataria era la un pas de noi, iar mesele nu stiu daca aveau 60 de centimetrii pe fiecare latura. Era ceva nou pentru noi. Mancare similara am avut placerea sa gustam si la pranz, dar atmosfera de aici era o noutate. Aici am ascultat prima oara muzica Fado, muzica traditionala portugheza. Super!
De la un cuplu de francezi care lua masa la o palma de noi am aflat ca restaurantul e renumit, ei ajungand aici dupa recomandarea unui ghid turistic. Si a mai fost ceva ce ne-a ramas amintire de aici. A doua zi aniversam 4 ani de cand eram impreuna, si 1 an de la cununia civila. Francezii, un cuplu abia trecut de 60 de ani dupa cum ne-au marturisit, aniversau 30 de ani de la casatoria lor. Asta da potriveala. Am ciocnit paharele si ne-am felicitat reciproc, ne-am spus ca asta e bonne chance si ne-am simtit extrem de bine.
Nu mai era nimic de spus. Am luat metroul si apoi am mers la culcare incredibil de fericiti!
Am aterizat pe aeroportul din Lisabona, pe la ora locala 8:40, cu 10 minute intarziere si dupa ce am dat ceasurile inapoi cu o ora. Aici ne-a asteptat un soare frumos, vreo 12-13 grade afara si un aeroport micut dar spatios, foarte civilizat care ne-a facut o surpriza si ne-a scutit de controlul pasapoartelor. Se pare ca zborurile care vin de la Barcelona sunt ca un fel de transport cu autocarul, deci nu mai e nevoie de control de rutina.
Am luat taxiul si drumul pana la hotelul Olissippo Marques de Sa ne-a arata pentru prima oara Lisabona. Un oras destul de aglomerat, era ora de varf in trafic, frumos, dar de o frumusete prafuita, cu un grad de civilizatie la fel de prafuit, nu de talia Barcelonei, fără povestea de marketing din alte puncte de atracţie ale Europei, plăcut şi viu însă. Când scriu rândurile astea suntem pe la 7 seara, într-un magazin de pantofi aşteptând-o pe Floriana să probeze ceva saboti, am văzut o mare parte din centrul Lisabonei şi pot confirma părerea despre oraşul portughez. O civilizaţie frumoasă, ce pare că a avut momentul ei de gloriei cu vreo 2-3 sute de ani în urmă, pe vremea ultimilor conchistadori, care acum îşi afişează mândră vechimea şi parfumul.
Am făcut o pauză să schimbăm magazinul şi întâlnind un grup de vreo cinci vorbitori de aceeaşi limba dar de altă etnie, mi-am amintit că ar fi ceva de precizat. Foarte mulţi români. Şi la Lisabona, şi la Barcelona. Din păcate mulţi dintre cei cu îndeletniciri pe care nu aş vrea să le amintesc aici, dar şi câţiva turişti şi oameni ai muncii. Dar să reiau firul evenimentelor ...
Am ajuns la hotelul Olissippo Marques de Sa pe la 9:45 după un slalom prin traficul aglomerat. Impresia de lipsa de civilizaţie în trafic era destul de prezenta. Claxoane, indisciplină, aglomeraţie şi câţiva nervi. Sau poate că eram şi noi după calmul Barcelonei ... La hotel am lăsat bagajele, ne-am amuzat că exista o rezervare pe numele Ionescu Stelian şi după vreo 10 minute luam masă la o terasă din apropiere. Ne-am ales vreo 5-6 tipuri de foietaje cu peste şi carne tocată, vreo 3 tipuri cu dulceata, nuci şi alte bunătăţi şi am luat un mic dejun excelent. Prima masă la Lisabona. Foarte bună! Cu puterile împrospătare am mers încă 5-8 minute pe jos, şi după 3 străduţe cu clădiri semivechi şi ceva magazine am ajuns la metrou. Am luat o cartelă cu 5 călătorii, Floriana a trecut de poarta de acces şi imediat am încercat şi eu, dar fără succes. La Lisabona se pare că accesul la metrou pentru două persoane de face cu cartele diferite. Asa ca am mai cumparat una si ne-am suit in metroul care sa ne duca pana in Baixa, centrul orasului in portugheza.
… randurile astea le scriu la 8 dimineata, Floriana doarme si trebuie sa fac o pauza … e 6 Mai! azi aniversam 4 ani de cand suntem impreuna, 2 ani de cand i-am cerut mana si 1 an de la cununia civila! Ma duc sa-i fac o surpriza cu niste flori si revin …
... Şi am cumpărat flori pentru soţia mea, irisi cum îi plac ei pe care i-am găsit mai ieftini decât la Bucureşti. Interesant a fost traseul către flori, pe care, cu permisiunea soţiei mele, o sa-l trec poate la un moment dat aici.
... La lift m-am întâlnit cu o fetiscana cu care am intrat în vorba. Era din Brazilia, de o frumuseţe îndoielnică dar cu o voluptate sud-americană care a stârnit ceva testosteron în mine. Dar călătoria cu liftul a fost scurtă, am întrebat la recepţie unde găsesc flori şi am pornit. Bineînţeles că nu am găsit niciun magazin de flori, aşa că am intrat într-o cafenea să mă informez. Barmanul nu vorbea engleză, aşa ca am întrebat o domnişoară de alături; Mi-a spus că da, vorbeşte engleză, am întrebat unde găsesc flori şi a sărit imediat să mă conducă afară să îmi arate. Am văzut că nu ştia engleză mai mult decât eu portugheză, dar mi-a arătat prin semne cam pe unde ar fi magazinul de flori şi am constat că pe lângă engleză mai avea şi alte lipsuri, cum ar fi haina de pe mai mult de jumătate din sânii ei imensi. Şi am pornit mai departe către flori. Şi iar nu am găsit! Aproape enervat am zis să mă întorc la hotel cu gândul clar că nu e de flori aici. Pe o străduţă mi-a ieşit în cale dintr-o scară de bloc o tânără cochetă, îmbrăcată pentru birou cu un costum negru, parfumata şi aranjată ca pentru o întâlnire de afaceri. Ok! Mai am o şansă! Am întrebat, mi-a răspuns politicoasă cam pe unde ar fi, i-am mulţumit şi mi-a spus bon dia. Bineînţeles că nu am găsit nici picior de florar unde mi-a indicat domnisoara! Şi am luat-o iar spre hotel. Renunţasem deja şi pregăteam explicaţiile pentru Floriana. Nu puteam sa-i spun că trei femei sunt de vină că nu am găsit flori ... dar iată un poliţist care stă de vorba cu un vânzător de ziare, l-am întrebat aproape pe limba lui; flores? esposita? Mi-a arătat direcţia şi după 10 minute îi ofereau bucuros florile Florianei mele! La mulţi ani! ...
A citit Floriana. Am OK-ul ei să scriu pe blog!
Reiau firul evenimentelor ... După masă extrem de bună şi experienta de la metrou, pe la 10:30 - 11 ajungeam în Baixa, centrul oraşului Lisabona. Arata foarte drăguţ, cu un aer puternic marin, cu străduţe mici şi un tramvai foarte haios, despre care am aflat ulterior că e unul din simbolurile oraşului. Am hotărât că suvenirul care ne vă rămâne de la Lisabona vă fi miniatura unui astfel de tramvai. Am mers până în Placio de Comercio şi după câteva poze cu statuia de acolo am hotărât să urcăm dealul, să vedem Castelo Sao Jorge şi să facem câteva poze de la punctele de belvedere.
Am urcat pe străduţe înguste, pavate în marea lor majoritate cu piatră cubica de culoare gris sau antracit, am admirat din nou tramvaiul cu un singur vagon care urca şi el pe Mouraria, am văzut câteva terase şi restaurante drăguţe cu acelaşi aer romantic şi prăfuit specifice Lisabonei. Intrarea la Castelo Sao Jorge a fost doar 5 euro de persoană. Înăuntru am aflat câte ceva din istoria castelului şi a Lisabonei. Construit în secolul XII, a adăpostit pe rând mai multe din familiile nobile şi comorile oraşului, a fost reconstruit în câteva rânduri după ce a fost afectat de cutremure, iar turnul central poartă numele de Ulise, după cel despre care legenda spune că ar fi ajuns aici după batalia din Troia şi a întemeiat oraşul.
Chiar la intrarea în turn ne-a întâmpinat un bătrânel simpatic, îmbrăcat în conchistador care cânta la un fel de fluier o muzică cu rezonanţe scotiene. A făcut o plecăciune adâncă la primirea celor 50 de cenţi din partea noastră şi ne-a lăsat să intrăm. Înăuntru am făcut un tur rapid printre zidurile şi turnurile vechi, ne-am oprit pentru câteva poze la un punct de belvedere şi am participat la prezentarea periscopului din turnul lui Ulise. 2 lupe şi o oglindă, plasate pe o construcţie rotativă aşezată în vârful turnului, în exterior, proiectau imaginea printr-o gaură din tavan pe un ecran de pânză. Noi şi alţi 10 turisti stăteam în jurul ecranului aflat pe un fel de masă, privind imaginile proiectate şi ascultam povestea. Era simpatică şi povestitoarea. O tânără emoţionată, de vreo 15-16 ani, care ne-a spus de la început că e prima prezentare pe care o face în engleză şi care a primit bucuroasă aplauzele de la final. Ne-a plăcut experienţă din turnul lui Ulise. Inedită şi cu imagini foarte frumoase ale Lisabonei văzută de pe Mouraria.
Am continuat turul cu o plimbare pe metereze, o tură de 10 minute prin Islamic Corner şi o pauză de o apă minerală la cafeneaua lui Castelo Sao Jorge. Despre istoria Lisabonei tocmai mi-am amintit ceva ce trebuie menţionat. Au trecut şi romanii pe aici, dovadă fiind un şantier arheologic întâlnit la urcare pe Mouraria, la vreo 2 străzi de intrarea în Sao Jorge, care dezvelea cu grijă un fost teatru roman.
Chiar le ieşire din castel am găsit o terasă înghesuită, chiar lângă zidurile cetatii, unde aş fi vrut să bem ceva, dar Florianei nu i-a plăcut, aşa că peste 5 minute ne opream la o altă terasă, ceva mai mare şi mai însorită. Aici am mâncat prima oară Bacahlau, cu legume şi un fel de fasole cu o consistentă ciudată.Ne-am simtit extrem de bine. Bacahlau e numele portughez pentru cod, peste care se gaseste ca fel de mancare cam pe la toate terasele si restaurantele din Lisabona. Ne-a placut extrem de mult aici si chelnerul, care vorbea engleza binisor, o rupea chiar si pe franceza, a stiut sa ne faca masa de pranz foarte placuta. Intai a venit cu un platou pe care erau 2 bucati de branza proaspata, ceva salam afumat si o paine care mirosea grozav. Ne-a explicat ca branza este proaspata, abia facuta, cei care o produc o aduc la el in fiecare zi si dupa 2-3 zile, in cazul in care restaurantul nu a vandut-o clientilor, o iau inapoi, o sareaza si din ea fac o alta branza, mai tare si de o culoare galben-maronie, pe care ne-a si aratat-o imediat. Ne-a spus ca nu e obligatoriu sa le mancam, doar daca vrem … bineinteles ca ne-am apucat imediat sa gustam. Erau foarte bune! Branza era intr-adevar proaspata si nesarata, mi-a amintit imediat de branza pe care o facea mamaie din lapte de capra !
La terasa cu prietenosul chelner am mancat ca aperitiv branza proaspata cu masline, Bacahlau, cum am zis mai devreme, cu un fel de boabe de fasole verzi, iar Floriana frigarui cu fructe de mare. Adica sepie, creveti, cateva bucatele de carne de porc si multa verdeata. Inainte de a scrie pasajul asta m-am uitat la o poza care imortalizeaza frigaruia Florianei. Arata demential! Si gustul la fel! De la un roman aflat la o masa alaturata am aflat ca felul de boabe de fasole verzi se numeste bob. De fapt nu era neaparat romana, era din replubica Moldova si lucra de 2 ani la Lisabona. Ii era destul de dor sa vorbeasca cu cineva din Romania, si a incercat sa ne intrebe multe alte detalii, i-am raspuns politicosi si am incercat sa ramanem distanti pentru a ne savura masa noastra. Masa care am stropit-o cu vin verde. Vinho Verde in portugheza. Un vin alb, care avea un gust foarte putin sampanizat, de o tarie medie, specific portughez, care ne-a placut si de care am baut mai in fiecare zi in Portugalia.
Dupa masa grozava, care ne-a costat cam 50 de eur si pe care am incheiat-o cu o cafea din partea casei, am continua plimbarea pe Mouraria cu inca 2 opriri la puncte de belvedere de unde am facut cateva poze, o pauza de o bere la o terasa insorita unde am stat tolaniti pe canapele, eu sa verific ceva mail-uri iar Floriana sa traga un pui de somn, si alte poze cu porturile si imprejurimile Lisabonei.
Post-ul asta mi-a luat destul timp, asa ca reusesc sa-l inchei abia sambata, in ziua plecarii, pe o banca in mallul Vasco da Gama. Pot sa listez acum in cunostinta de cauza imaginile principale pe care le-am vazut din turnul lui Ulise din Castel Sao Jorge si de pe celalte puncte de belvedere de pe Mouraria : estuarul raului Tagus, pe al carei mal drept se afla orasul Lisabona, podul 25 Abril (25 aprilie), care leaga Lisabona de malul stang al Tagusului, undeva mai sus de Belem, si care isi ia numele de la data revolutiei portugheze (Portugalia a fost sub regim dictatorial pe care l-a incheiat cu o revolutie in deceniul 8) ; cel mai impresionat ramane podul Vasco da Gama. Isi ia numele de la celebrul explorator portughez care a descoperit drumul catre India si a fost construit intr-un timp record, doar 18 luni, dat in folosita cu ocazia expozitie de la Lisabona din 1998 ; expozitia celebra 500 de ani de la drumul lui Vasco da Gama.
Am hotarat apoi sa parasm inaltimile Mauraria si sa mergem din nou in Baxia, sa facem ceva cumparaturi si sa mancat ceva bun. Am gasit niste scari inguste si am luat-o usor in jos, rememorand ziua foarte frumoasa pe care am avut-o, Floriana in pasi de dans si cu sarituri de pe o treapa pe alta, eu facandu-i bineinteles poze. La un moment dat, aproapre de o intersectie cu o strada perpediculara, in dreapta noastra coborau cateva trepte si in capatul lor erau 2 barbati care se agitau, gesticulau si vorbeau tare, aratand ceva ce se petrecea undeva sus, ascuns de privirile noastre de alta casa. Am mers sa vedem si noi. Dar nu a fost asa bine! De fapt, nu a fost rau, dar era sa nu fie bine. Casa pe care o aratau barbatii o luase usor la vale si parea ca nu are de gand sa se opreasca. Si nu s-a oprit! Si-a continua drumul accelerat pana cand … nu am mai apucat sa vedem. Am fugit imediat inapoi in sus pe trepte. De sus am vazut ce se imtamplase: casa se daramase complet, cu un alai de copaci rupti, resturi de caramizi, tigle si geamuri sparte, bucati de faianta care se gasesc din plin la Lisabona, si se oprise in urmatoarea casa, pe care o afectase doar putin. Ne-a dat seama ca locul in fusesem noie era departe de orice pericol. Casa cazuse mult mai incolo. Dar sperietura a fost zdravana!
Scapati de sub furia caselor din Lisabona am coborat apoi pana intr-o piateta suspect de libera si de plina in acelasi timp de tinere femei negrese, care pareau ca isi asteapta clientii … nu am aflat mai multe aici si nici nu m-am documentat, asa ca las misterul sa existe mai departe.
Am facut apoi dreapta catre Baixa, am facut mai multe pauze la diverse magazine de pantofi unde am scris pe telefonul mobil o partea din randurile acestui post, apoi am luat-o catre Placio de Comercio pe o straduta pietonala. Aici am intalnit un spectacol care ne-a placut.
Nu ! Nu am terminat post-ul in Mall-ul Vasco da Gama ! Acum scriu la Madrid in aeroport, am o mica speranta ca as putea sa-l termin in seara/noaptea asta !
Si revin la spectacolul pe care l-am intalnit in drum catre Placio de Comercio. Un tanar blond despre care am aflat la sfarsit ca este Alex din Germania, facea un show de strada similar lui Steve, from Melbourne, Asutralia, de la Londra. Doar ca tanarul era mai la inceput, avea potential dar nu avea talentul si experienta cizelate in sute de spectacole si mii de intalniri cu oamenii. A facut cateva jonglerii cu ceva bate de baseball grele si cu torte aprinse presarate cu glume gustate de public. Unul dintre momentele amuzante : unul dintre privitori a inceput sa vorbeasca la telefon, a mers la el, i-a luat telefonul si i-a spus ferm celuilalt ca aici « we have a show to do, sorry » si i-a inchis telefonul. La sfarsit i-am dat un euro si i-am strans mana intrebandu-l de unde e : " I’m from Germany. Sorry, nobody’s perfect ". O paranteza interesanta aici. Pe Alex from Germany l-am vazut si azi, in Madrid de data asta, la 4 zile distanta de Lisabona. Se antrena pentru un show similar langa un parc dinspre Plaza de Espana.
Dupa Alex am ajuns in Placio de Comercio si am facut stanga pe malul marii. Am mers vreo 10 minute oarecum aproape de faleza, apoi am intrat intr-un cartier cu stradute inguste, case de 3-4 etaje, pavate mai toate cu faiata de diferite culori si modele, cu balcoane mici la care erau agatate jardiniere cu flori sau culmi cu rufe la uscat. Foarte pitoresc cartierul aflat la baza Mouraria . Simteam ca suntem intr-o bucata de lume unde timpul s-a oprit in loc. Am vazut cateva restaurante extrem de calde si am decis imediat sa mancam aici de seara. Dupa 10-15 minute de urcari si coborari pe alei inguste si trepte pavate cu piatra cubica si acoperite cu muschi, ne-am hotarat sa ne oprim la un restaurant aflat pe un fel de platfoma care facea legatura intre 2 stradute dintre cladirile mici. Avea vreo 3 masute afara, asa ca a vrut sa ne bucuram de aerul serii la malul oceanului. Ne-am bucurat vreo 5 minute, dupa care frigul ne-a facut sa intram inauntru.
Cum eram déjà obisnuiti de la pranz, gazda ne-a adus branza de casa, muschi de porc si masline delicioase. Bineinteles ca le-a mancat imediat, am cerut si o sticla de Vinho Verde si am comandat si felul principal de mancare. Eu Cream Bachalau, nu tin minte din pacate denumirea in portugheza, Floriana sepie umpluta cu carne de porc. Mancare extrem de buna, dar si extrem de grea si satioasa. Pestele meu erau un fel sufleu, cu peste cod, multe feluri de branza, totul facut cel mai probabil la cuptor. Mancarea Florianei erau un fel de sarmale in foi de sepie, cu un gust grozav de fructe de mare amestecat cu carne tocata de porc. Trebuie sa descriu in cateva cuvinte restaurantul: mic, intr-o camaruta in car cu greu incapeau 4-5 masute, un tavan pictat cu stele care imita cerul si multa faianta, bineinteles. Totul era extrem de mic, bucataria era la un pas de noi, iar mesele nu stiu daca aveau 60 de centimetrii pe fiecare latura. Era ceva nou pentru noi. Mancare similara am avut placerea sa gustam si la pranz, dar atmosfera de aici era o noutate. Aici am ascultat prima oara muzica Fado, muzica traditionala portugheza. Super!
De la un cuplu de francezi care lua masa la o palma de noi am aflat ca restaurantul e renumit, ei ajungand aici dupa recomandarea unui ghid turistic. Si a mai fost ceva ce ne-a ramas amintire de aici. A doua zi aniversam 4 ani de cand eram impreuna, si 1 an de la cununia civila. Francezii, un cuplu abia trecut de 60 de ani dupa cum ne-au marturisit, aniversau 30 de ani de la casatoria lor. Asta da potriveala. Am ciocnit paharele si ne-am felicitat reciproc, ne-am spus ca asta e bonne chance si ne-am simtit extrem de bine.
Nu mai era nimic de spus. Am luat metroul si apoi am mers la culcare incredibil de fericiti!
Barcelona, quinto
M-am trezit ... hmm, ... nu mai contează la ce ora ne-am trezit, ce plan am făcut, şi alte detalii de jurnal. Acum scriu postul de pe telefonul mobil, la cafeneaua de la muzeul Picasso, savurez un pahar de vin Libalis şi Floriana e înăuntru, probabil admirand operele artistului catalan. Cu o jumătate de ora în urmă intram la muzeul Picasso, după ce am stat la o coadă de umbrele vreo 20 de minute. Muzeul Picasso se află între Parc de la Ciutadella şi La Rambla, pe o străduţă îngustă şi cochetă, foarte aproape de port Vell. Când am ajuns ploua puternic şi noi ne bucuram de umbrelă cumparata ieri de la benzinarie.
Înainte de a scrie postul asta am curăţat obiectivul tele de la aparatul foto şi i-am instalat noul filtru de protecţie pe care îl cumpărasem cu ceva vreme în urmă. La muzeul Picasso am ajuns după o experienţă interesantă pe la magazinele cochete de pe lângă Barceloneta. Aici căutam filtre pentru aparatul foto, am intrat în vreo 2 magazine care ba nu aveau, ba erau prea scumpe, până când, într-un final am dat peste un vânzător care avea, fix pe 58 de mm cât aveam nevoie. Dar nu doriţi unul cu filtrare UV, a încercat el imediat să facă up-sale. Şi a reuşit. Ne-a convins până la urmă că avem nevoie de un filtru mai performant, şi implicit mai scump, bineînţeles, ne-a prezentat la fel de entuziast şi alte kit-uri de curăţare a lentilelor, de care fie aveam fie nu ne trebuiau, ne-a întrebat politicos dacă nu avem cumva nevoie de un card de memorie, după care ne-a spus foarte afectat să avem grijă pe Rambla, că sunt mugglers, să nu ne fure ceva. Ne-a plăcut! Un vânzător adevărat!
Fac o paranteză aici; serviciile din Barcelona nu ni s-au părut deosebite, din contra, aceeaşi răceala şi acelaşi dacă vrei să cumperi bine pe care l-am văzut şi prin alte părţi. Ultimul exemplu e cafeneaua unde scriu acum. Am avut ceva de comentat despre preţul vinului care era afişat mai mic la intrare, iar replica a fost ceva de genul: asta e preţul în interior! Dacă vrei, bine! Vânzătorul de la magazinul de accesorii foto a fost o excepţie pe care o vom tine minte.
Înainte de a vizita magazinele de accesorii foto, am luat masa într-o piaţa aproape de Barceloneta şi Port Vell. Am plecat extrem de încântaţi de aici. Era o cafenea/braserie chiar în piaţa, la 5-6 metri de standurile cu roşii şi conopidă, şi la plecare chelenerul, care probabil era şi patron, ne-a oferit din partea casei o bere si desertul. Ne-am simţit extraordinar. Am mâncat şi tortilla, care nu e ceva deosebit, o omletă cu cartofi, şi am văzut cum cel care ne servea era imortalizat într-un tablou din spatele barului. De aici am tras concluzia că e şi patron. Pictura era făcută cu ceva timp în urmă, între timp el albise, dar ochelarii şi trăsăturile feţei erau aceleaşi.
La cafeneaua/braseria din piaţa a fost prima excepţie pentru serviciile catalane. Şi culmea e că am ajuns aici întâmplător, după ce ne propusesem să mâncăm la bodega cu carne de porc pe care o văzusem cu 3 zile în urmă. La hotel ne-am hotărât să mâncăm lângă Port Vell, să luăm un sandvisuri eventual şi ceva carne de porc, să spunem pas chipsurilor şi sucurilor de la supermercato.
Dupa vizita Florianei la muzeul Picasso, a umblat o vizita scurta pe Rambla unde am cautat suveniruri. Incepusem cu aproape un an inainte seria cu suveniruri masini, si am hotarat sa gasim si la Barcelona ceva similar. Cocha. Asta cautam. Asa se spune in spaniola la masina. Dupa 2-3 magazine de suveniruri am gasit cocha, sub forma de taxi negru cu usi galbene, similar cu taxi-ul care ne-a adus de la aeroport.
A urma cartierul gotic unde am mers sa mancam. Aici am gasit un restaurant cochet, care avea geamurile chiar la strada pietonala. Am gasit o masa chiar la geam, cu o vedere frumoasa, am mancat escalop si dorada la gratar, un desert cu crema de zahar ars si o sticla de vin alb foarte bun. Din nou aceeasi parere despre mancare din Spania. Buna, gustoasa, dar nu formidabila. La restaurant am avut parte de o intamplare foarte amuzanta. I-am cerut unuia dintre chelneri sa ne faca o poza. A accepta politicos, a iesit si ne-a facut poza din strada pe geamul restaurantului, iar la intoarcere a exclamat faorte pasional ... "Paparazzi!". Parerea Florianei, confirmata de comportamenetul chelenerului de altfel, era ca el ar fi homosexual. Am vazut cateva perechi de homosexuali la Barcelona, chiar pot spune ca e orasul cu cea mai densa popolutie gay pe care l-am vizitat,
Mancati, bauti si fotografiati am mers la cumparaturi in apropiere de Piata Catalunya. Am facut destul de multe cumparaturi. Si iar cumparaturi. Si iar destul de multe cumparaturi. Sunt convins ca Floriana a fost multumita de rabdarea de care am dat dovada. Am facut asa de multe cumparaturi incat pana am terminat se facuse seara eram obositi, si am decis sa mergem sa mancam din nou. Inainte de masa am cautat un teatru cu spectacol de Flamenco la recomandarea directa a unei agente de marketing de pe Rambla. Dar nu a fost sa fie. Spectacolul era doar a doua zi.
Fara spectacol am mers din nou in cartierul Gotic si am gasit un restaurant dragutel, unde am mancat ultima Paella din Spania. Cand scriu randurile astea sunt la Bucuresti, la o saptamana dupa Spania, si stiu ca mai puteam sa mancam o Paella la Madrid. Dar nu am facut-o! La restaurant am mancat stridii, nu foarte grozave, Paella dupa cum spuneam mai devreme si am stins totul cu o sticla zdravana de vin. Si apoi, la culcare!
Adiós!!!
Înainte de a scrie postul asta am curăţat obiectivul tele de la aparatul foto şi i-am instalat noul filtru de protecţie pe care îl cumpărasem cu ceva vreme în urmă. La muzeul Picasso am ajuns după o experienţă interesantă pe la magazinele cochete de pe lângă Barceloneta. Aici căutam filtre pentru aparatul foto, am intrat în vreo 2 magazine care ba nu aveau, ba erau prea scumpe, până când, într-un final am dat peste un vânzător care avea, fix pe 58 de mm cât aveam nevoie. Dar nu doriţi unul cu filtrare UV, a încercat el imediat să facă up-sale. Şi a reuşit. Ne-a convins până la urmă că avem nevoie de un filtru mai performant, şi implicit mai scump, bineînţeles, ne-a prezentat la fel de entuziast şi alte kit-uri de curăţare a lentilelor, de care fie aveam fie nu ne trebuiau, ne-a întrebat politicos dacă nu avem cumva nevoie de un card de memorie, după care ne-a spus foarte afectat să avem grijă pe Rambla, că sunt mugglers, să nu ne fure ceva. Ne-a plăcut! Un vânzător adevărat!
Fac o paranteză aici; serviciile din Barcelona nu ni s-au părut deosebite, din contra, aceeaşi răceala şi acelaşi dacă vrei să cumperi bine pe care l-am văzut şi prin alte părţi. Ultimul exemplu e cafeneaua unde scriu acum. Am avut ceva de comentat despre preţul vinului care era afişat mai mic la intrare, iar replica a fost ceva de genul: asta e preţul în interior! Dacă vrei, bine! Vânzătorul de la magazinul de accesorii foto a fost o excepţie pe care o vom tine minte.
Înainte de a vizita magazinele de accesorii foto, am luat masa într-o piaţa aproape de Barceloneta şi Port Vell. Am plecat extrem de încântaţi de aici. Era o cafenea/braserie chiar în piaţa, la 5-6 metri de standurile cu roşii şi conopidă, şi la plecare chelenerul, care probabil era şi patron, ne-a oferit din partea casei o bere si desertul. Ne-am simţit extraordinar. Am mâncat şi tortilla, care nu e ceva deosebit, o omletă cu cartofi, şi am văzut cum cel care ne servea era imortalizat într-un tablou din spatele barului. De aici am tras concluzia că e şi patron. Pictura era făcută cu ceva timp în urmă, între timp el albise, dar ochelarii şi trăsăturile feţei erau aceleaşi.
La cafeneaua/braseria din piaţa a fost prima excepţie pentru serviciile catalane. Şi culmea e că am ajuns aici întâmplător, după ce ne propusesem să mâncăm la bodega cu carne de porc pe care o văzusem cu 3 zile în urmă. La hotel ne-am hotărât să mâncăm lângă Port Vell, să luăm un sandvisuri eventual şi ceva carne de porc, să spunem pas chipsurilor şi sucurilor de la supermercato.
Dupa vizita Florianei la muzeul Picasso, a umblat o vizita scurta pe Rambla unde am cautat suveniruri. Incepusem cu aproape un an inainte seria cu suveniruri masini, si am hotarat sa gasim si la Barcelona ceva similar. Cocha. Asta cautam. Asa se spune in spaniola la masina. Dupa 2-3 magazine de suveniruri am gasit cocha, sub forma de taxi negru cu usi galbene, similar cu taxi-ul care ne-a adus de la aeroport.
A urma cartierul gotic unde am mers sa mancam. Aici am gasit un restaurant cochet, care avea geamurile chiar la strada pietonala. Am gasit o masa chiar la geam, cu o vedere frumoasa, am mancat escalop si dorada la gratar, un desert cu crema de zahar ars si o sticla de vin alb foarte bun. Din nou aceeasi parere despre mancare din Spania. Buna, gustoasa, dar nu formidabila. La restaurant am avut parte de o intamplare foarte amuzanta. I-am cerut unuia dintre chelneri sa ne faca o poza. A accepta politicos, a iesit si ne-a facut poza din strada pe geamul restaurantului, iar la intoarcere a exclamat faorte pasional ... "Paparazzi!". Parerea Florianei, confirmata de comportamenetul chelenerului de altfel, era ca el ar fi homosexual. Am vazut cateva perechi de homosexuali la Barcelona, chiar pot spune ca e orasul cu cea mai densa popolutie gay pe care l-am vizitat,
Mancati, bauti si fotografiati am mers la cumparaturi in apropiere de Piata Catalunya. Am facut destul de multe cumparaturi. Si iar cumparaturi. Si iar destul de multe cumparaturi. Sunt convins ca Floriana a fost multumita de rabdarea de care am dat dovada. Am facut asa de multe cumparaturi incat pana am terminat se facuse seara eram obositi, si am decis sa mergem sa mancam din nou. Inainte de masa am cautat un teatru cu spectacol de Flamenco la recomandarea directa a unei agente de marketing de pe Rambla. Dar nu a fost sa fie. Spectacolul era doar a doua zi.
Fara spectacol am mers din nou in cartierul Gotic si am gasit un restaurant dragutel, unde am mancat ultima Paella din Spania. Cand scriu randurile astea sunt la Bucuresti, la o saptamana dupa Spania, si stiu ca mai puteam sa mancam o Paella la Madrid. Dar nu am facut-o! La restaurant am mancat stridii, nu foarte grozave, Paella dupa cum spuneam mai devreme si am stins totul cu o sticla zdravana de vin. Si apoi, la culcare!
Adiós!!!
...
Nu vreau sa scriu ceva anume; dar stau de juma' de ora la bar, sunt la a doua bere si imi trec prin cap tot felul de idei pe care ma gandesc sa le scriu. Si acum scriu. Scriu pe o foaie de hartie, care e pe post de fata de masa, la o terasa din Bucurestiul vechi, cu un Guinness negru in fata. Si vreau sa scriu ... dar despre ce ... ?!
Despre sentimente. Despre asta am scris mereu, incepand cu 1 Martie 2008, cand drumul Paris - Bucuresti, primavara, Dana tiganca florareasa dar mai ales Floriana, m-au facut sa scriu prima oara ... a venit Floriana. Nu mai pot sa scriu. Dar o sa mai amintesc doar ideea principala pe care vroiam sa o punctez azi.
Nu mai pot scrie pe foaie!!! Ma doar mana! E poate prea incet. Gandesc inainte si nu am timp sa pun pe foaie tot ce gandesc, ce simt. Poate ca simt prea repede :)
Abia astept sa transfert pe calculator tot ce am insirat pe foaia de la restaurant...
p.s.: dumnezeul scrisului pe foaie, daca exista asa ceva, a fost se pare extrem de suparat de gandurile mele si m-a blestemat sa scriu randurile astea de vreo 3 ori de pomana pe telefon pana sa reusesc in sfarsit sa le salvez pe blog
Despre sentimente. Despre asta am scris mereu, incepand cu 1 Martie 2008, cand drumul Paris - Bucuresti, primavara, Dana tiganca florareasa dar mai ales Floriana, m-au facut sa scriu prima oara ... a venit Floriana. Nu mai pot sa scriu. Dar o sa mai amintesc doar ideea principala pe care vroiam sa o punctez azi.
Nu mai pot scrie pe foaie!!! Ma doar mana! E poate prea incet. Gandesc inainte si nu am timp sa pun pe foaie tot ce gandesc, ce simt. Poate ca simt prea repede :)
Abia astept sa transfert pe calculator tot ce am insirat pe foaia de la restaurant...
p.s.: dumnezeul scrisului pe foaie, daca exista asa ceva, a fost se pare extrem de suparat de gandurile mele si m-a blestemat sa scriu randurile astea de vreo 3 ori de pomana pe telefon pana sa reusesc in sfarsit sa le salvez pe blog
Tuesday, May 4, 2010
Barcelona, cuarto
Trezirea în a patra zi Barcelona a fost ceva mai dificilă decât in mod obisnuit, fiind după o zi de pedalat şi stat la soare. Ca de obicei eu m-am trezit primul şi am început să trec pe blog ziua petrecută duminică. Mare parte era scrisă deja de cu o zi înainte, aşa că am terminat rapid, fără prrobleme prea mari.
Pe la 9 s-a trezit şi Floriana şi după ce am studiat vremea pe următoarele zile am decis să vizităm Monserrat. Pe la 11, după un pitsop la o benzinarie din apropiere de unde am cumpărat ceva sandvisuri, suc şi o umbrelă, pe o ploaie mocaneasca iberica, coboram la metrou cu ţintă piaţa Espania, de unde urma să luăm trenul către Monserrat.
Câteva cuvinte despre locaţie: un munte aflat la aproximativ 60 de km nord de Barcelona, unde pe la sfârşitul primului mileniu câţiva copii de ciobani au descoperit într-o pesteră o statuie neagră a Fecioarei cu Pruncul. Acum e un loc de pelerinaj, vizitat de foarte mulţi turişti, în principal străini.
Ştiam că trenul pentru Monserrat pleca la 11:36 aşa că am zis că dacă ne grăbim şi totul iese bine îl prindem la fix. Am schimbat 2 metrouri şi pe la 11:25 ajungeam la piaţa Espania. Un lucrător de la căile lor ferate ne-a dat ceva indicaţii, am cumpărat bilete de la un automat şi cu 4 minute înainte de plecarea trenului ne aşezam liniştiţi pe banca din vagon.
Foarte civilizat şi îngrijit sistemul de transport în comun din Barcelona. Ne-a plăcut. Staţiile dese, metroul vine repede, maxim 3-4 minute, iar zona periferică e deservita foarte bine, similar Banlieu-ului Parizian.
Trenul a plecat la timp şi după vreo ora coboram la Monserrat Aeri, de unde am luat telecabina până la locul cu pricina. Am plecat de la aproximativ 200 de metri altitudine iar Monserrat era la 600 şi ceva. În 5 minute am ajuns sus. Ploua în continuare sănătos, erau vreo 10 grade afară iar eu eram în pantaloni scurţi. Cool!
Sus pe munte, la Monserrat, am avut un traseu clasic aş putea spune. O plimbare de 5-10 minute prin ploaie, jumătate de ora la coadă pentru a o vedea pe Fecioară neagră, o escapadă de 15 minute pe un traseu ce urca pe munte şi apoi o masă straşnică cu o porţie uriaşă de paella, peste cu cartofi la cuptor, vinete, rosii şi dovlecei pane, udate pe săturate cu un vin roze local. Din nou aceeaşi părere despre mâncarea spaniolă. Aromata, grea, satioasa, cu multe sosuri condimentate. Ne-a plăcut în mod cert.
După masă am mai avut vreme de 5 minute pitsop la un magazin de suveniruri, după care am luat telecabina şi am spus adios Montserrat. Când scriu rândurile astea suntem în gară la Montserrat Aeri, ploua în draci, încerc să mă conving că nu mi-e încă frig şi aşteptăm trenul pentru Barcelona.
Trenul a venit la timp, ne-a dus inapoi in piata Espania din Barcelona si dupa inca cateva statii de metrou am coborat in piata Catalunia la shopping. Era un fel de magazinul Unirea aici, s-au galeriile Lafayette. Shopping nu a facut mai deloc pentru ca preturile erau maricele, dar am mancat din nou foarte bine la restaurantul de la ultimul nivel, paella cu fidea si jumatate de pui la cuptor cu cartofi prajiti; si iar vin roze. Bun!
Dupa masa copioasa ne-am oprit intr-un magazin Zara unde Floriana m-a probat cu vreo 6 perechi de pantaloni, nu stiu cate camasi si ceva sacouri. Nu am putut face fata insistentelor ei si am cumparat pana la urma cateva, foarte ieftine insa. Cu 100 de euro am luat 2 perechi de pantaloni, o camasa si o pereche de pantofi.
Si gata, dupa aia am mers la culcare! Buenas noches!
p.s.: stiinta spune ca statuia de la Montserrat ar fi neagra pentru ca lemnul din care e facuta ar fi imbatranit si dobandit o astfel de culoare. Dupa ce am vazut-o pot spune ca nu a avea trasaturi de africanca, era facut intr-adevar din lemn si foarte probabil culoare se datoreaza trecerii anilor, si nu altui motiv mistic.
Monday, May 3, 2010
Barcelona, tercera
Eu M-am trezit ca de obicei devreme, am mai rămas vreo jumătate de ora în pat visând diverse chestii plăcute şi aşteptând să se trezească şi Floriana să facem planul pentru ziua respectivă. Şi s-a trezit! Energică ca de obicei.
Ne-am îmbrăcat rapid şi pe la 10 şi ceva luam masa la Mac Donald's. Da! Am mâncat la Mac Donald's. Şi a fost OK. O dată in a vacation time merge.
După Mac am mers pe plajă. Şi pe plajă a început să ne placă Barcelona. Era soare, aer curat şi liniştit, briza marii şi miros puternic sărat. Cool! Şi ne-a făcut să rămânem 15 minute la o terasă pe plajă să bem o cafea şi să facem cu adevărat planul pentru azi. Plajă, plimbare până pe Montjuic cu bicicleta dacă se poate şi muzeul lui Picasso.
Când scriu rândurile astea sunt la o terasă, pe la 7 seara, cu o bere, bineînţeles, ştiu că nu am ajuns la Picasso dar am avut o zi formidabila! Şi revin la desfăşurarea evenimentelor. Ne-am întors la hotel să ne schimbăm în echipament de plajă, am dat din întâmplare peste un pliant care făcea reclamă la un bici rental si am luat metroul 3 staţii până la Barceloneta. De aici am închiriat un tandem care ne-a ajutat să ne plimbam aproape toată ziua.
Am mers pe Carrer Paral.lel, am urcat dealul pe care se află Montjuic, ne-am fotografiat cu marea şi cu palmierii de pe înălţimile Miramar ... aici trebuie să fac o pauză şi să povestesc o întâmplare deosebită. Sus, în vârful dealului pe care tronează Montjuic, ne-am oprit să bem ceva. Şi am băut! Eu o Sangria mare, Floriana una mică. Dar s-a îmbătat atât de tare încât a trebuit să o conving aproape juma' de ora să se suie pe tandem să coborâm în oraş.
După ce am convins-o am reusit sa coborâm, am mâncat o paella în port Vell unde eu am facut si o baie ... apa era aşa de rece ...brrr. Dupa masa si baie am stat putin la plaja si eu am dormit juma' de ora, iar pe la 6, 6-30 ajungeam la hotel să ne schimbăm. A fost foarte frumos drumul cu bicicleta pe faleza. Era ceva aglomeratie, mai multi oameni pe bicicleta, briza marii era aproape, soarele ne prajea binisor; ne-a placut sa slalomam cu tandemul nostru lung printre personajele aflate la fel ca si noi la o plimbare de seara pe malul marii.
Am lasat bicicleta inchiriata la Bornbyke Barcelona si ne-am suit in metrou avand ca obiectiv una din casele lui Gaudi pe care Floriana vroia sa o viziteze. Am stat cam o ora aici, Floriana inauntru vizitand si facand poze, eu afara la o terasa scriind toate cele de mai sus.
Ziua am incheiat-o cu o plimbare si o masa in cartierul gotic, o friptura de vita si salata de fructe de mare stropite cu vin rosu. Ne-a placut cartierul gotic, foarte boem, parfumat, avand ceva din sarm-ul parizian si din caldura teraselor din Roma. Am sarit apoi rapid in metrou obositi si dornici de odihna.
Barcelona, segundo
Dupa un somn foarte lung, la mine de vreo 10 ore si la Floriana de aproape 12, ne-am trezit odihniti si am facut rapid planul pentru a doua zi de Barcelona: Sagrada Familia, Parc Guell si cateva case concepute de Gaudi.
Hotarasem deja sa nu luam mic dejun la hotel, ci sa mancam in oras dimineata. Am pornit catre cea mai apropiata statie de metrou, care era la Nord-Vest de hotelul nostru. Am mers vreo 5-10 minute pe jos si chiar la statia de metrou am gasit un Supermercato de unde am cumparat iaurt, apa, o bagheta extrem de gustoasa si ceva "palmieri" cu gandul sa ne oprim in primul parc si sa mancam. Am coborat imediat la metrou, de unde a cumparat o cartela cu 10 calatorii cu 7.85 EUR. Ni s-a parut destul de ieftin. Ne era foame, asa ca nu am mai apucat sa ajungem in niciun parc. Merindele le-am mancat in metrou. Dupa vreo 6-7 statii si cam 10 minute de mers cu metroul, coboram chiar langa Sagrada Familia.
O scurta istorie pentru Sagrada Familia: inceputa la sfarsit de secol 19 de catre o echipa de arhitecti si constructori cu finantare privata, preluata de Gaudi la cativa ani dupa start si inca nefinalizata nici in zilele noastre, se vrea o biserica inchinata familiei sfinte, adica lui Josef, Mariei si bineinteles lui Iisus. O parere personala (impartasita si cu Floriana): plecand de la catedralele gotice, cu turnuri inalte, arcade si figurine iesite in relief (gen Westminster Abbey din Londra, Sf Stefan din Viena, Notre-Dame din Paris sau catedrala uriasa din Chartres), cu influente curentelor moderne (forme geometrice distorsionate, gen Picasso sau Brancusi), punem deasupra formele florale preferate de Gaudi. Cam asta a fost impresia cu care ne-a lasat sa plecam Sagrada Familia.O opera de arta a carei constructie se va intinde pe mai bine de 150 de ani, care acum are un scop mai degraba comercial decat simbolic.
Am urcat cu liftul intr-unul din turnuri si de sus am arunact o privire asupra Barcelonei. Dupa inca 30 de minute si un tur rapid in incinta bisericii, unde am gasit idei si exemple din opera lui Gaudi (restul bisericii era neterminata) am parasit Sagrada Familia cu tinta Parc Guell. Am aruncat o privire pe harta si am hotarat sa mergem pe jos, cu pauza de pranz undeva pe drum. Am mers vreo 20-25 de minute si ne-am oprit sa mancam la o terasa dintr-o mica piateta. Mancarea: o pizza cu multa branza, o mancare similara cu paella cu fidea in loc de orez si melci preparati cu carne de pui. Foarte buna! Ne-a placut mult mancarea. Am tras si o concluzie despre mancarea spaniola: foarte grea, consistenta, satioasa. Condimentata si aromata, bazata mult pe orez, peste si fructe de mare, cu sosuri multe, sarate si grele. Am stins totul cu berea locala Estrella si ne-am relaxat ma maxim.
Eram deja obositi si am luat autobuzul pana la parc Guell. Interesant cu autobuzul a fost traseul parcurs, ceva extrem de intortocheat cu multe statii si viraje stanga dreapta, desi parcul era doar la vreo 3-4 strazi distanta. Dar asta a fost bine - am apucat sa ne facem siesta de dupa masa. In parc am stat aproape o ora, ne-am plimbat prin gradinile pline de verdeata, am vizitat casa in care a stat Gaudi, care ne-a adus aminte ca si forma si impartire de casa reginei Maria de la Balcik. Impresie generala despre parcul Guell si arta lui Gaudi: multe forme geometrice inspirate din natura, gen pietre de pavaj care aveau ca model o frunza de palmier, multe mozaicuri facute din bucati de faianta de culori foarte diferite si ... cam atat. Parcul in sine arata ca un musuroi de furnici adauga Floriana, si eu ii dau dreptate.
Am incheiat vizita aici cu o Sangria, o punga de chips-uri si poza cu una din Salamandrele acoperite cu mozaic, dupa care am pornit pe jos catre Piata Catalunya cu oprire la alte 2 case concepute de Gaudi. Casele le-am vazut doar pe exterior si Floriana a hotarat sa revina a doua zi sa viziteze in amanunt una dintre ele. Casele vazute aici m-au dus cu gandul la Hundred water house din Viena.
S-a incheiat si a doua zi la Barcelona rapid pentru noi, cu plimbarea pe jos pana la Piata Catalunya, o bere de improspatare o terasa din apropiere, drum cu metroul pana aproape de hotel si adormit instant inainte de 10 la GBB.
Hotarasem deja sa nu luam mic dejun la hotel, ci sa mancam in oras dimineata. Am pornit catre cea mai apropiata statie de metrou, care era la Nord-Vest de hotelul nostru. Am mers vreo 5-10 minute pe jos si chiar la statia de metrou am gasit un Supermercato de unde am cumparat iaurt, apa, o bagheta extrem de gustoasa si ceva "palmieri" cu gandul sa ne oprim in primul parc si sa mancam. Am coborat imediat la metrou, de unde a cumparat o cartela cu 10 calatorii cu 7.85 EUR. Ni s-a parut destul de ieftin. Ne era foame, asa ca nu am mai apucat sa ajungem in niciun parc. Merindele le-am mancat in metrou. Dupa vreo 6-7 statii si cam 10 minute de mers cu metroul, coboram chiar langa Sagrada Familia.
O scurta istorie pentru Sagrada Familia: inceputa la sfarsit de secol 19 de catre o echipa de arhitecti si constructori cu finantare privata, preluata de Gaudi la cativa ani dupa start si inca nefinalizata nici in zilele noastre, se vrea o biserica inchinata familiei sfinte, adica lui Josef, Mariei si bineinteles lui Iisus. O parere personala (impartasita si cu Floriana): plecand de la catedralele gotice, cu turnuri inalte, arcade si figurine iesite in relief (gen Westminster Abbey din Londra, Sf Stefan din Viena, Notre-Dame din Paris sau catedrala uriasa din Chartres), cu influente curentelor moderne (forme geometrice distorsionate, gen Picasso sau Brancusi), punem deasupra formele florale preferate de Gaudi. Cam asta a fost impresia cu care ne-a lasat sa plecam Sagrada Familia.O opera de arta a carei constructie se va intinde pe mai bine de 150 de ani, care acum are un scop mai degraba comercial decat simbolic.
Am urcat cu liftul intr-unul din turnuri si de sus am arunact o privire asupra Barcelonei. Dupa inca 30 de minute si un tur rapid in incinta bisericii, unde am gasit idei si exemple din opera lui Gaudi (restul bisericii era neterminata) am parasit Sagrada Familia cu tinta Parc Guell. Am aruncat o privire pe harta si am hotarat sa mergem pe jos, cu pauza de pranz undeva pe drum. Am mers vreo 20-25 de minute si ne-am oprit sa mancam la o terasa dintr-o mica piateta. Mancarea: o pizza cu multa branza, o mancare similara cu paella cu fidea in loc de orez si melci preparati cu carne de pui. Foarte buna! Ne-a placut mult mancarea. Am tras si o concluzie despre mancarea spaniola: foarte grea, consistenta, satioasa. Condimentata si aromata, bazata mult pe orez, peste si fructe de mare, cu sosuri multe, sarate si grele. Am stins totul cu berea locala Estrella si ne-am relaxat ma maxim.
Eram deja obositi si am luat autobuzul pana la parc Guell. Interesant cu autobuzul a fost traseul parcurs, ceva extrem de intortocheat cu multe statii si viraje stanga dreapta, desi parcul era doar la vreo 3-4 strazi distanta. Dar asta a fost bine - am apucat sa ne facem siesta de dupa masa. In parc am stat aproape o ora, ne-am plimbat prin gradinile pline de verdeata, am vizitat casa in care a stat Gaudi, care ne-a adus aminte ca si forma si impartire de casa reginei Maria de la Balcik. Impresie generala despre parcul Guell si arta lui Gaudi: multe forme geometrice inspirate din natura, gen pietre de pavaj care aveau ca model o frunza de palmier, multe mozaicuri facute din bucati de faianta de culori foarte diferite si ... cam atat. Parcul in sine arata ca un musuroi de furnici adauga Floriana, si eu ii dau dreptate.
Am incheiat vizita aici cu o Sangria, o punga de chips-uri si poza cu una din Salamandrele acoperite cu mozaic, dupa care am pornit pe jos catre Piata Catalunya cu oprire la alte 2 case concepute de Gaudi. Casele le-am vazut doar pe exterior si Floriana a hotarat sa revina a doua zi sa viziteze in amanunt una dintre ele. Casele vazute aici m-au dus cu gandul la Hundred water house din Viena.
S-a incheiat si a doua zi la Barcelona rapid pentru noi, cu plimbarea pe jos pana la Piata Catalunya, o bere de improspatare o terasa din apropiere, drum cu metroul pana aproape de hotel si adormit instant inainte de 10 la GBB.
Saturday, May 1, 2010
Barcelona, primero
Señores et señoras … am plecat in jur de 9 fara 20 de la Bucresti, dupa o coada intensa si o inghesuila romaneasca pe Baneasa. Cand scriu randurile astea sunt in avion, probabil undeva deasupra Italiei, am incheiat de scris un post despre Roma si astept sa aterizam pentru prima oara in peninsula Iberica. Floriana langa mine, zambitoare cum e ea mereu, tocmai a facut planul casei noastre, si se bucura si ea la aniversarea unui an de la nunta fantastica.
…
La Barcelona am aterizat in jur de 10:30 ora locala. El Prat e un aeroport mare, aerisit, pe care ne-a asteptat o ploaie de vara care s-a si terminat pana sa ne urcam in taxi. Ne-am intrebuintat serios pana sa ii explicam soferului unde trebuie sa ajungem; numele hotelului l-a inteles abia dupa ce am scris cu gedetul pe picaturile de apa de pe capota masinii (GBB se citeste putin diferit in spaniola ... HeBeBe) si s-a prins exact unde trebuie sa ajungem dupa ce a sunat vreo 4-5 colegi.
Prima impresie despre Barcelona : oras maricel, ingrijit, cochet, chiar frumos pe alocuri, cu iz mediteranean si umiditate destul de mare.
Taxiul a facut cam 15-20 de minute pana la hotel si pretul a fost mai mult decat decent : 22 de EUR. Ne-am cazat la GBB Hotel Barcelona 4, am primit o camera cu vedere modesta (au motivat ca e singura cu pat matrimonial pe care o au) si pe la 12 fara 5-10 minute ieseam la plimbare cu tinta celebrul bulevard Rambla. Am facut cam 45-50 de minute pana la capatul dinspre mare a lui Rambla, mergand intai pe bulevarde mari, apoi pe stradute inguste, trecand pe langa gara apoi pe faleza.
Frumoasa Barcelona. Vie, latina, calda. Ne-a placut prima plimbare. Apoi am luat-o pe Rambla. Eram infometati asa ca dupa vreo 50 de metri ne-am oprit sa mancam la o terasa aflata in mijlocul bulevardului. Am luat cateva Tapas (creveti, peste de vreo 3 feluri, caracatita si scoici) stropite cu bere la litru. Mancare buna, cu gust de mare ; nu era si nici nu se dorea a fi rafinata, dar avea un gust autentic de peste de mare care ne-a placut. Nici foarte scumpa nu era. Berea in schimb avea un prêt semnificativ. 9.5 EUR halba de un litru si putin peste 5 EUR cea la jumatate. Dar am baut cu placere pentru a stinge gusturile puternice de mare, condimente si usturoi.
Dupa masa si inca vreo 300 de metri de mers pe Rambla catre Nord, am ajuns la piata. Da, la piata. Si ne-a placut. Un spectacol inedit. Pe tarabe erau intinse fructe (Mere, banane, avogado…)legume diverse si multe, mare parte necunoscute mie, pulpe intregi de porc, mai mult sau mai putin afumate, purcelusi de lapte ce stateau ca niste ingesari de martipan, iepuri ale caror pulpe aratau ca fesele proaspat parfumate ale unui copil mic … dar cel mai mult ne-a placut piata de peste. Cred ca erau 100 de feluri de peste, mai rosii, mai negre, crap, cambula, macrou si ton din cele cunoscute, plus alte specii ale caror nume sau existenta imi erau total necunoscute. Si scoici. Stridii, midii, saint-jeaques,o gramada de alte cochilii necunoscute, crabi, languste, creveti, melci … multe, foarte multe si diversificate. Tot ansamblul parea o expozitie de pe fundul marii pregatita special pentru noi, care dupa ce ne trecea interesul era gata sa inceapa sa inoate, sa se miste, sa se manance una pe alta. Cand scriu randurile astea sunt la hotel, seara, si pot sa spun ca e cel mai « tare » lucru care l-am vazut azi la Barcelona.
Dupa piata de peste ne-am intors pe stradute inguste si cochete pana pe faleza, am avut o tentativa nesustinuta de a vizita Acvariul, era coada si am zis ca mai bine mergem la Lisabona, are referinte mai bune, alta cu acelasi succes de a merge cu telecabina pe deasupra portului, statia de la pilonul unde am vrut noi sa ne urmcam era inchisa. Asa ca ne-am intors pe Rambla. Am strabatut-o toata de la un capat la altul, in Piata Catalunya am facut dreapta catre Parc de la Ciutadella, pe care l-am vizitat dupa vreo 30 de minute si o pauza de o bere pe drum. Frumos si in parc. Aerisit, mult verdeata si o fantana superba.
Parcul a fost cam ultimul obiectiv al zilei. A urmat o masa rapida la o cafenea pe drum catre hotel, compusa din doua sandvisuri si o apa, o repriza reconfortanta de sauna si … sunt la hotel, Floriana doarme de vreo 10 minute … inchid si eu. Dar adaug inainte un lucru interesant despre Barcelona : mare parte din centrul orasului e format din stradute dispuse sub forma de matrice, similar celor in Manhattan. Ne-a placut asta si ne-a ajutat sa ne orientam extrem de repede.
Buenas noches !
Wednesday, April 14, 2010
Cronomentru' de la metrou
Ieri am mers din nou cu metroul, ca in fiecare zi de altfel, si vroiam sa scriu despre asta; de fapt despre celebrul cronometru de la metrou care numara cu indarjire secundele scurse de cand a plecat ultimul metrou din statie, de parca ar fi important pentru pasagerul gri care asteapta pe peron stresat, dornic sa ajunga acasa, sa fumeze o tigata, sa bea o bere, sa faca dragoste de foc cu iubita lui cea noua, sau alte activitati normale pentru un pasager bucurestean. Adica el sigur vrea sa stie exact cat s-a scurs de cand a plecat ultimul metrou. Pentru ca in timpul liber este amator de statistica, si noteaza cu indarjire timpul mediu scurs de cand a plecat ultimul metrou! Cand vine urmatorul? Ce mai conteaza?! Cand putem trai foarte bine cu timpul care a trecut, nu cu cel care ar trebui sa vina. Nu ne preocupa ce va veni.
Dar azi de dimineata am avut o discutie aprinsa cu unul dintre baietii de la mine din echipa care m-a facut sa-mi fuga mintea de la cronometru. Da' mi-a fugit pentru scrut timp si s-a intors imediat, instantaneu as zice, intelegand legatura intriseca dintre cronometru si noi, cei care l-am inventat si l-am pus sa stea linistit acolo si sa numere secundele scurse de la un moment dat, cand a venit un anumit metoru, pe care oricum noi nu l-am prins si nu ne intereseaza! Dar e important sa stim! Sa stim ca acum 09:45 secunde a trecut un metrou pe aici! Deci daca a trecut, inseamna ca va mai trece unul! Deci mai e o speranta! Numaram secundele sperantei noastre care se scurg pe cronomentrul de la metrou...
Dar azi de dimineata am avut o discutie aprinsa cu unul dintre baietii de la mine din echipa care m-a facut sa-mi fuga mintea de la cronometru. Da' mi-a fugit pentru scrut timp si s-a intors imediat, instantaneu as zice, intelegand legatura intriseca dintre cronometru si noi, cei care l-am inventat si l-am pus sa stea linistit acolo si sa numere secundele scurse de la un moment dat, cand a venit un anumit metoru, pe care oricum noi nu l-am prins si nu ne intereseaza! Dar e important sa stim! Sa stim ca acum 09:45 secunde a trecut un metrou pe aici! Deci daca a trecut, inseamna ca va mai trece unul! Deci mai e o speranta! Numaram secundele sperantei noastre care se scurg pe cronomentrul de la metrou...
Thursday, February 18, 2010
Coincidente ||
Scriam cu ceva timp in urma, sunt aproape doi ani de atunci, despre originea si sensul cuvantului coincidenta.
...ei, ma umflu si eu putin in pene, de fapt scriam despre o coincidenta care mi s-a intamplat si care m-a impins sa reflectez. Si credeam atunci ca are era o coincidenta cool, despre care trebuia sa scriu, dar nu stiam ca se poate si mai bine...
"....Buna Marcela!"
"Buna Mihai! Ce faci, nu esti la Paris?"
"Eu? Pai cum de nu esti tu la Paris?"
"Sunt intr-o vizita de 2-3 luni in Romania..."
Si am schimbat cateva vorbe in metroul bucurestean intre Pta Romana si Gara de Nord cu Marcela, o cunostinta care locuieste la Paris. Si ma inalnesc cu ea intamplator, in Bucuresti, la metrou. Cool! Calatoria cu metroul a fost scurta, ne-am depanat amintiri, opinii, cate si mai cate si am coborat amandoi la Gara de Nord, eu grabit sa ii povestesc Florianei intamplarea intamplatoare, Marcela grabita si ea probabil sa ajunga la prietena ei la care trebuie sa innopteze.
Ajuns acasa am petrecut o seara minuntata cu Floriana mea, nimeni si nimic nu avea cum sa ne deranjeze....
TRRRRRRRRRRRRR!!!!!
"Un numar necunoscut, la 10 seara... Floriana, sa raspund? sa nu raspund?"
"Eu zic sa raspunzi"
Si am raspuns!
Era din nou Marcela, care mi-a spus ca are o problema cu prietenul prietenei ei, pe care il presupune ca s-a inchis in casa cu o alta, in timp ce iubita lui e plecata din tara, si ca ma roaga sa o gazduiesc pentru ceva timp.
Acum, daca o coincidenta a facut sa ne intalnim o data la Bucuresti intamplator, in timp ce pana atunci ne vazuzem doar la Paris, inseamna ca e musai sa ne vedem si a doua oara la Bucuresti. Si a venit pe la noi, am baut 2 sticle de vin, ne-am veselit, si a plecat pe la 2 noaptea catre casa prietenei care intre timp se eliberase.
Imediat mi-am pus intrebarea cu Floriana daca sa ne culcam sau sa asteptam un nou telefon de la Marcela ... sau poate sa-i dam noi telefon ... sau sa mergem pe la ea ... sau pur si simplu sa o asteptam.
Sigur va veni!
...ei, ma umflu si eu putin in pene, de fapt scriam despre o coincidenta care mi s-a intamplat si care m-a impins sa reflectez. Si credeam atunci ca are era o coincidenta cool, despre care trebuia sa scriu, dar nu stiam ca se poate si mai bine...
"....Buna Marcela!"
"Buna Mihai! Ce faci, nu esti la Paris?"
"Eu? Pai cum de nu esti tu la Paris?"
"Sunt intr-o vizita de 2-3 luni in Romania..."
Si am schimbat cateva vorbe in metroul bucurestean intre Pta Romana si Gara de Nord cu Marcela, o cunostinta care locuieste la Paris. Si ma inalnesc cu ea intamplator, in Bucuresti, la metrou. Cool! Calatoria cu metroul a fost scurta, ne-am depanat amintiri, opinii, cate si mai cate si am coborat amandoi la Gara de Nord, eu grabit sa ii povestesc Florianei intamplarea intamplatoare, Marcela grabita si ea probabil sa ajunga la prietena ei la care trebuie sa innopteze.
Ajuns acasa am petrecut o seara minuntata cu Floriana mea, nimeni si nimic nu avea cum sa ne deranjeze....
TRRRRRRRRRRRRR!!!!!
"Un numar necunoscut, la 10 seara... Floriana, sa raspund? sa nu raspund?"
"Eu zic sa raspunzi"
Si am raspuns!
Era din nou Marcela, care mi-a spus ca are o problema cu prietenul prietenei ei, pe care il presupune ca s-a inchis in casa cu o alta, in timp ce iubita lui e plecata din tara, si ca ma roaga sa o gazduiesc pentru ceva timp.
Acum, daca o coincidenta a facut sa ne intalnim o data la Bucuresti intamplator, in timp ce pana atunci ne vazuzem doar la Paris, inseamna ca e musai sa ne vedem si a doua oara la Bucuresti. Si a venit pe la noi, am baut 2 sticle de vin, ne-am veselit, si a plecat pe la 2 noaptea catre casa prietenei care intre timp se eliberase.
Imediat mi-am pus intrebarea cu Floriana daca sa ne culcam sau sa asteptam un nou telefon de la Marcela ... sau poate sa-i dam noi telefon ... sau sa mergem pe la ea ... sau pur si simplu sa o asteptam.
Sigur va veni!
Friday, February 12, 2010
Ratatouille
Azi am luat primul salariu!
Primul salariu la noul loc de munca, ca salarii am mai luat si din alta parte. Interesant a fost ca l-am luat in plic. Un plic alb, mare, gros, care arata superb in buzunarul de la geaca. Asta chiar ca e primul plic pe care il iau.
Dar nu despre asta vroiam sa scriu, nu despre salariu sau plic, ci despre ce am facut cu el. Cu salariul, nu cu plicul, bineinteles.
Am fost cu Floriana sa sarbatorim primul plic luat la noul loc de munca. Dupa ceva cautari de 5-10 minute am decis sa mergem la "Hanul Berarilor Interbelic", deschis in fosta casa Bucur, la Piata Natiunilor unite. Il recomand cu caldura celor care vor sa guste mancare romaneasca adevarata, aromata, grea, autentica.
Am comandat ceva lejer, eu o saramura de crap, iar Floriana o salata de cruditati si o supa crema de dovleac. Crema de dovleac nu suna chiar asa romanesc, dar salata de cruditati chiar a fost. Floriana mi-a dat si mie sa gust din salata ei si....
"Ai facut o fata! Ca expertul gastronom din Ratatouille, daca iti amintesti..."
Da, sigur ca imi amintesc. Si la fel ca si expertul din film, am avut aceeasi senzatie de déjà-vu, sau déjà-gouté. M-am vazut iar in curtea bunicilor de la tara, in mijlocul bataturii, sub umbra unui salcam batran, asezati pe scaune mici in jurul masutei rotunde, mancand o salara de rosii proaspete, abia culese din gradina, cu castraveti si ceapa si cu branza de capra facuta de mamaie...
Hm...
p.s.: plicul era gros pentru ca erau multe bancnote de valoare mica inauntru
Primul salariu la noul loc de munca, ca salarii am mai luat si din alta parte. Interesant a fost ca l-am luat in plic. Un plic alb, mare, gros, care arata superb in buzunarul de la geaca. Asta chiar ca e primul plic pe care il iau.
Dar nu despre asta vroiam sa scriu, nu despre salariu sau plic, ci despre ce am facut cu el. Cu salariul, nu cu plicul, bineinteles.
Am fost cu Floriana sa sarbatorim primul plic luat la noul loc de munca. Dupa ceva cautari de 5-10 minute am decis sa mergem la "Hanul Berarilor Interbelic", deschis in fosta casa Bucur, la Piata Natiunilor unite. Il recomand cu caldura celor care vor sa guste mancare romaneasca adevarata, aromata, grea, autentica.
Am comandat ceva lejer, eu o saramura de crap, iar Floriana o salata de cruditati si o supa crema de dovleac. Crema de dovleac nu suna chiar asa romanesc, dar salata de cruditati chiar a fost. Floriana mi-a dat si mie sa gust din salata ei si....
"Ai facut o fata! Ca expertul gastronom din Ratatouille, daca iti amintesti..."
Da, sigur ca imi amintesc. Si la fel ca si expertul din film, am avut aceeasi senzatie de déjà-vu, sau déjà-gouté. M-am vazut iar in curtea bunicilor de la tara, in mijlocul bataturii, sub umbra unui salcam batran, asezati pe scaune mici in jurul masutei rotunde, mancand o salara de rosii proaspete, abia culese din gradina, cu castraveti si ceapa si cu branza de capra facuta de mamaie...
Hm...
p.s.: plicul era gros pentru ca erau multe bancnote de valoare mica inauntru
Sunday, January 24, 2010
Point of view
After 5 wonderful days in Paris, I am heading myself back home. He was nice, warm, cool ... Paris. Yes, I was talking about him, about Paris.
When I am writing these words I am in the RER train going to the Charles de Gaulle Airport.
Next to me sits a nice lady who seems to have the same destination. The journey is short, about 20 minutes, so there I see no interest in starting a conversation with her.
Suddenly, the train stops for a long period of time in the middle of nowhere, nowhere called 'banlieue' by the French.
And I found this stop very appropriate to start chatting with my colleague. However, after a couple of breathless responses to my small talk questions, she puts her iPod earphones on ... so the conversation is over.
I believe this is good for me and bad for her. She doesn’t know what a good teller I am; she doesn’t know what she has just missed.
This is my story, my point of view. What about her point of view?
...
After a hard working week in Paris I am heading myself to Hamburg, to see my tall, blue eyes and blonde haired German boyfriend.
Hm... I just can wait to have him near me, to kiss him, to feel his power, to let him lick my whole body...
Next to me sits a person who seems to have the same destination. The journey is short, about 20 minutes, and I hope she will not bother me.
Suddenly, the train stops for a long period of time. Why does it stop? When it will start over? I am going to miss my flight and the wonderful weekend with my tall German love? But the man next to me ...yes, he was a man ... starts asking me some stupid questions.
I have to give him some answers, otherwise I may look rude. Ah ... he had just made a pause ... great. I put my iPod earphones on ... so his conversation is over.
Hm...it feels so good to listen some good music and prepare myself for a weekend full of passion with my blue eyes and blonde haired German...
When I am writing these words I am in the RER train going to the Charles de Gaulle Airport.
Next to me sits a nice lady who seems to have the same destination. The journey is short, about 20 minutes, so there I see no interest in starting a conversation with her.
Suddenly, the train stops for a long period of time in the middle of nowhere, nowhere called 'banlieue' by the French.
And I found this stop very appropriate to start chatting with my colleague. However, after a couple of breathless responses to my small talk questions, she puts her iPod earphones on ... so the conversation is over.
I believe this is good for me and bad for her. She doesn’t know what a good teller I am; she doesn’t know what she has just missed.
This is my story, my point of view. What about her point of view?
...
After a hard working week in Paris I am heading myself to Hamburg, to see my tall, blue eyes and blonde haired German boyfriend.
Hm... I just can wait to have him near me, to kiss him, to feel his power, to let him lick my whole body...
Next to me sits a person who seems to have the same destination. The journey is short, about 20 minutes, and I hope she will not bother me.
Suddenly, the train stops for a long period of time. Why does it stop? When it will start over? I am going to miss my flight and the wonderful weekend with my tall German love? But the man next to me ...yes, he was a man ... starts asking me some stupid questions.
I have to give him some answers, otherwise I may look rude. Ah ... he had just made a pause ... great. I put my iPod earphones on ... so his conversation is over.
Hm...it feels so good to listen some good music and prepare myself for a weekend full of passion with my blue eyes and blonde haired German...
Tuesday, January 12, 2010
Pour-qoui j'aime Paris...
Why I love Paris?
Is this a question? Definitely not!
Actually...it might be...if I have been a philosopher. However, I am not.
Today I'm just a normal guy who has arrived a few hours ago in Paris. I am here for like the 110th time. And it feels the same as ever: good...nice...warm...cool...it's Paris.
"Et ce difficille d'ecrire...."
Yes! It is incredible hard to put down my feelings about Paris in English. But today I will do it. Paris deserves to have its words written in English today.
So....why I love Paris...
After my arrival, I didn't have the time to feel why I love Paris. But I did! I've loved it every single minute. The first French words sounded in my ears ... "bonjour monsieur..." and the music came along.
Hm...I'm losing myself in endless reflection and I'm chasing myself away from any practical aspect of being in Paris.
But Paris is not practical. He isn't practical at all. Paris means feelings. Deep and intense feelings, which is what I am doing right now. I am feeling Paris. Very deeply and extremely intense.
And it comes to me like a ray of light that has the guts to cast upon Paris. I love Paris for the feeling with whom
he dares to strike me every time I am here...
Is this a question? Definitely not!
Actually...it might be...if I have been a philosopher. However, I am not.
Today I'm just a normal guy who has arrived a few hours ago in Paris. I am here for like the 110th time. And it feels the same as ever: good...nice...warm...cool...it's Paris.
"Et ce difficille d'ecrire...."
Yes! It is incredible hard to put down my feelings about Paris in English. But today I will do it. Paris deserves to have its words written in English today.
So....why I love Paris...
After my arrival, I didn't have the time to feel why I love Paris. But I did! I've loved it every single minute. The first French words sounded in my ears ... "bonjour monsieur..." and the music came along.
Hm...I'm losing myself in endless reflection and I'm chasing myself away from any practical aspect of being in Paris.
But Paris is not practical. He isn't practical at all. Paris means feelings. Deep and intense feelings, which is what I am doing right now. I am feeling Paris. Very deeply and extremely intense.
And it comes to me like a ray of light that has the guts to cast upon Paris. I love Paris for the feeling with whom
he dares to strike me every time I am here...
Subscribe to:
Posts (Atom)