Lisboa, primeiro

Trezirea la 6 fix a fost mai usoara decat ne asteptam, si dupa alte 30 de minute, cu un dus si un impachetat rapid de bagaje ne suiam in taxi-ul pentru aeroportul El Prat.Cam in 25 de minute am ajuns, printr-un trafic relativ lejer, am luat cartile de imbarcare si dupa o pauza de shopping de circa 2 bluzite ne suiam in cursa Vueling pentru Lisabona. O paranteza aici, drumul cu taxiul ne-a costat cam 27-28 de euro, ceva mai scump decat la venire dar OK totusi. Am revazut si am remarcat mai bine de data asta aeroportul de la sud-vest de Barcelona. Maricel, curat si ingrijit, foarte civilizat si deloc aglomerat. La fel de decent am gasit si zborul cu Vueling. Avion nou, cred ca era un Airbus A320, foarte curat, personal amabil si dragut, Durata zborului a fost cam de o ora jumate, timp suficient sa dormim, Floriana mai tot drumul si eu vreo jumate de ora.

Am aterizat pe aeroportul din Lisabona, pe la ora locala 8:40, cu 10 minute intarziere si dupa ce am dat ceasurile inapoi cu o ora. Aici ne-a asteptat un soare frumos, vreo 12-13 grade afara si un aeroport micut dar spatios, foarte civilizat care ne-a facut o surpriza si ne-a scutit de controlul pasapoartelor. Se pare ca zborurile care vin de la Barcelona sunt ca un fel de transport cu autocarul, deci nu mai e nevoie de control de rutina.

Am luat taxiul si drumul pana la hotelul Olissippo Marques de Sa ne-a arata pentru prima oara Lisabona. Un oras destul de aglomerat, era ora de varf in trafic, frumos, dar de o frumusete prafuita, cu un grad de civilizatie la fel de prafuit, nu de talia Barcelonei, fără povestea de marketing din alte puncte de atracţie ale Europei, plăcut şi viu însă. Când scriu rândurile astea suntem pe la 7 seara, într-un magazin de pantofi aşteptând-o pe Floriana să probeze ceva saboti, am văzut o mare parte din centrul Lisabonei şi pot confirma părerea despre oraşul portughez. O civilizaţie frumoasă, ce pare că a avut momentul ei de gloriei cu vreo 2-3 sute de ani în urmă, pe vremea ultimilor conchistadori, care acum îşi afişează mândră vechimea şi parfumul.

Am făcut o pauză să schimbăm magazinul şi întâlnind un grup de vreo cinci vorbitori de aceeaşi limba dar de altă etnie, mi-am amintit că ar fi ceva de precizat. Foarte mulţi români. Şi la Lisabona, şi la Barcelona. Din păcate mulţi dintre cei cu îndeletniciri pe care nu aş vrea să le amintesc aici, dar şi câţiva turişti şi oameni ai muncii. Dar să reiau firul evenimentelor ...

Am ajuns la hotelul Olissippo Marques de Sa pe la 9:45 după un slalom prin traficul aglomerat. Impresia de lipsa de civilizaţie în trafic era destul de prezenta. Claxoane, indisciplină, aglomeraţie şi câţiva nervi. Sau poate că eram şi noi după calmul Barcelonei ... La hotel am lăsat bagajele, ne-am amuzat că exista o rezervare pe numele Ionescu Stelian şi după vreo 10 minute luam masă la o terasă din apropiere. Ne-am ales vreo 5-6 tipuri de foietaje cu peste şi carne tocată, vreo 3 tipuri cu dulceata, nuci şi alte bunătăţi şi am luat un mic dejun excelent. Prima masă la Lisabona. Foarte bună! Cu puterile împrospătare am mers încă 5-8 minute pe jos, şi după 3 străduţe cu clădiri semivechi şi ceva magazine am ajuns la metrou. Am luat o cartelă cu 5 călătorii, Floriana a trecut de poarta de acces şi imediat am încercat şi eu, dar fără succes. La Lisabona se pare că accesul la metrou pentru două persoane de face cu cartele diferite. Asa ca am mai cumparat una si ne-am suit in metroul care sa ne  duca pana in Baixa, centrul orasului in portugheza.

… randurile astea le scriu la 8 dimineata, Floriana doarme si trebuie sa fac o pauza … e 6 Mai! azi aniversam 4 ani de cand suntem impreuna, 2 ani de cand i-am cerut mana si 1 an de la cununia civila! Ma duc sa-i fac o surpriza cu niste flori si revin …

... Şi am cumpărat flori pentru soţia mea, irisi cum îi plac ei pe care i-am găsit mai ieftini decât la Bucureşti. Interesant a fost traseul către flori, pe care, cu permisiunea soţiei mele, o sa-l trec poate la un moment dat aici.

... La lift m-am întâlnit cu o fetiscana cu care am intrat în vorba. Era din Brazilia, de o frumuseţe îndoielnică dar cu o voluptate sud-americană care a stârnit ceva testosteron în mine. Dar călătoria cu liftul a fost scurtă, am întrebat la recepţie unde găsesc flori şi am pornit. Bineînţeles că nu am găsit niciun magazin de flori, aşa că am intrat într-o cafenea să mă informez. Barmanul nu vorbea engleză, aşa ca am întrebat o domnişoară de alături; Mi-a spus că da, vorbeşte engleză, am întrebat unde găsesc flori şi a sărit imediat să mă conducă afară să îmi arate. Am văzut că nu ştia engleză mai mult decât eu portugheză, dar mi-a arătat prin semne cam pe unde ar fi magazinul de flori şi am constat că pe lângă engleză mai avea şi alte lipsuri, cum ar fi haina de pe mai mult de jumătate din sânii ei imensi. Şi am pornit mai departe către flori. Şi iar nu am găsit! Aproape enervat am zis să mă întorc la hotel cu gândul clar că nu e de flori aici. Pe o străduţă mi-a ieşit în cale dintr-o scară de bloc o tânără cochetă, îmbrăcată pentru birou cu un costum negru, parfumata şi aranjată ca pentru o întâlnire de afaceri. Ok! Mai am o şansă! Am întrebat, mi-a răspuns politicoasă cam pe unde ar fi, i-am mulţumit şi mi-a spus bon dia. Bineînţeles că nu am găsit nici picior de florar unde mi-a indicat domnisoara! Şi am luat-o iar spre hotel. Renunţasem deja şi pregăteam explicaţiile pentru Floriana. Nu puteam sa-i spun că trei femei sunt de vină că nu am găsit flori ... dar iată un poliţist care stă de vorba cu un vânzător de ziare, l-am întrebat aproape pe limba lui; flores? esposita? Mi-a arătat direcţia şi după 10 minute îi ofereau bucuros florile Florianei mele! La mulţi ani! 
...

 A citit Floriana. Am OK-ul ei să scriu pe blog!

Reiau firul evenimentelor ... După masă extrem de bună şi experienta de la metrou, pe la 10:30 - 11 ajungeam în Baixa, centrul oraşului Lisabona. Arata foarte drăguţ, cu un aer puternic marin, cu străduţe mici şi un tramvai foarte haios, despre care am aflat ulterior că e unul din simbolurile oraşului. Am hotărât că suvenirul care ne vă rămâne de la Lisabona vă fi miniatura unui astfel de tramvai. Am mers până în Placio de Comercio şi după câteva poze cu statuia de acolo am hotărât să urcăm dealul, să vedem Castelo Sao Jorge şi să facem câteva poze de la punctele de belvedere.

Am urcat pe străduţe înguste, pavate în marea lor majoritate cu piatră cubica de culoare gris sau antracit, am admirat din nou tramvaiul cu un singur vagon care urca şi el pe Mouraria, am văzut câteva terase şi restaurante drăguţe cu acelaşi aer romantic şi prăfuit specifice Lisabonei. Intrarea la Castelo Sao Jorge a fost doar 5 euro de persoană. Înăuntru am aflat câte ceva din istoria castelului şi a Lisabonei. Construit în secolul XII, a adăpostit pe rând mai multe din familiile nobile şi comorile oraşului, a fost reconstruit în câteva rânduri după ce a fost afectat de cutremure, iar turnul central poartă numele de Ulise, după cel despre care legenda spune că ar fi ajuns aici după batalia din Troia şi a întemeiat oraşul.

Chiar la intrarea în turn ne-a întâmpinat un bătrânel simpatic, îmbrăcat în conchistador care cânta la un fel de fluier o muzică cu rezonanţe scotiene. A făcut o plecăciune adâncă la primirea celor 50 de cenţi din partea noastră şi ne-a lăsat să intrăm. Înăuntru am făcut un tur rapid printre zidurile şi turnurile vechi, ne-am oprit pentru câteva poze la un punct de belvedere şi am participat la prezentarea periscopului din turnul lui Ulise. 2 lupe şi o oglindă, plasate pe o construcţie rotativă aşezată în vârful turnului, în exterior, proiectau imaginea printr-o gaură din tavan pe un ecran de pânză. Noi şi alţi 10 turisti stăteam în jurul ecranului aflat pe un fel de masă, privind imaginile proiectate şi ascultam povestea. Era simpatică şi povestitoarea. O tânără emoţionată, de vreo 15-16 ani, care ne-a spus de la început că e prima prezentare pe care o face în engleză şi care a primit bucuroasă aplauzele de la final. Ne-a plăcut experienţă din turnul lui Ulise. Inedită şi cu imagini foarte frumoase ale Lisabonei văzută de pe Mouraria.

Am continuat turul cu o plimbare pe metereze, o tură de 10 minute prin Islamic Corner şi o pauză de o apă minerală la cafeneaua lui Castelo Sao Jorge. Despre istoria Lisabonei tocmai mi-am amintit ceva ce trebuie menţionat. Au trecut şi romanii pe aici, dovadă fiind un şantier arheologic întâlnit la urcare pe Mouraria, la vreo 2 străzi de intrarea în Sao Jorge, care dezvelea cu grijă un fost teatru roman.

Chiar le ieşire din castel am găsit o terasă înghesuită, chiar lângă zidurile cetatii, unde aş fi vrut să bem ceva, dar Florianei nu i-a plăcut, aşa că peste 5 minute ne opream la o altă terasă, ceva mai mare şi mai însorită. Aici am mâncat prima oară Bacahlau, cu legume şi un fel de fasole cu o consistentă ciudată.Ne-am simtit extrem de bine. Bacahlau e numele portughez pentru cod, peste care se gaseste ca fel de mancare cam pe la toate terasele si restaurantele din Lisabona. Ne-a placut extrem de mult aici si chelnerul, care vorbea engleza binisor, o rupea chiar si pe franceza, a stiut sa ne faca masa de pranz foarte placuta. Intai a venit cu un platou pe care erau 2 bucati de branza proaspata, ceva salam afumat si o paine care mirosea grozav. Ne-a explicat ca branza este proaspata, abia facuta, cei care o produc o aduc la el in fiecare zi si dupa 2-3 zile, in cazul in care restaurantul nu a vandut-o clientilor, o iau inapoi, o sareaza si din ea fac o alta branza, mai tare si de o culoare galben-maronie, pe care ne-a si aratat-o imediat. Ne-a spus ca nu e obligatoriu sa le mancam, doar daca vrem … bineinteles ca ne-am apucat imediat sa gustam. Erau foarte bune! Branza era intr-adevar proaspata si nesarata, mi-a amintit imediat de branza pe care o facea mamaie din lapte de capra !

La terasa cu prietenosul chelner am mancat ca aperitiv branza proaspata cu masline, Bacahlau, cum am zis mai devreme, cu un fel de boabe de fasole verzi, iar Floriana frigarui cu fructe de mare. Adica sepie, creveti, cateva bucatele de carne de porc si multa verdeata. Inainte de a scrie pasajul asta m-am uitat la o poza care imortalizeaza frigaruia Florianei. Arata demential! Si gustul la fel! De la un roman aflat la o masa alaturata am aflat ca felul de boabe de fasole verzi se numeste bob. De fapt nu era neaparat romana, era din replubica Moldova si lucra de 2 ani la Lisabona. Ii era destul de dor sa vorbeasca cu cineva din Romania, si a incercat sa ne intrebe multe alte detalii, i-am raspuns politicosi si am incercat sa ramanem distanti pentru a ne savura masa noastra. Masa care am stropit-o cu vin verde. Vinho Verde in portugheza. Un vin alb, care avea un gust foarte putin sampanizat, de o tarie medie, specific portughez, care ne-a placut si de care am baut mai in fiecare zi in Portugalia.

Dupa masa grozava, care ne-a costat cam 50 de eur si pe care am incheiat-o cu o cafea din partea casei, am continua plimbarea pe Mouraria cu inca 2 opriri la puncte de belvedere de unde am facut cateva poze, o pauza de o bere la o terasa insorita unde am stat tolaniti pe canapele, eu sa verific ceva mail-uri iar Floriana sa traga un pui de somn, si alte poze cu porturile si imprejurimile Lisabonei.

Post-ul asta mi-a luat destul timp, asa ca reusesc sa-l inchei abia sambata, in ziua plecarii, pe o banca in mallul Vasco da Gama. Pot sa listez acum in cunostinta de cauza imaginile principale pe care le-am vazut din turnul lui Ulise din Castel Sao Jorge si de pe celalte puncte de belvedere de pe Mouraria : estuarul raului Tagus, pe al carei mal drept se afla orasul Lisabona, podul 25 Abril (25 aprilie), care leaga Lisabona de malul stang al Tagusului, undeva mai sus de Belem, si care isi ia numele de la data revolutiei portugheze (Portugalia a fost sub regim dictatorial pe care l-a incheiat cu o revolutie in deceniul 8) ; cel mai impresionat ramane podul Vasco da Gama. Isi ia numele de la celebrul explorator portughez care a descoperit drumul catre India si a fost construit intr-un timp record, doar 18 luni, dat in folosita cu ocazia expozitie de la Lisabona din 1998 ; expozitia celebra 500 de ani de la drumul lui Vasco da Gama.

Am hotarat apoi sa parasm inaltimile Mauraria si sa mergem din nou in Baxia, sa facem ceva cumparaturi si sa mancat ceva bun. Am gasit niste scari inguste si am luat-o usor in jos, rememorand ziua foarte frumoasa pe care am avut-o, Floriana in pasi de dans si cu sarituri de pe o treapa pe alta, eu facandu-i bineinteles poze. La un moment dat, aproapre de o intersectie cu o strada perpediculara, in dreapta noastra coborau cateva trepte si in capatul lor erau 2 barbati care se agitau, gesticulau si vorbeau tare, aratand ceva ce se petrecea undeva sus, ascuns de privirile noastre de alta casa. Am mers sa vedem si noi. Dar nu a fost asa bine! De fapt, nu a fost rau, dar era sa nu fie bine. Casa pe care o aratau barbatii o luase usor la vale si parea ca nu are de gand sa se opreasca. Si nu s-a oprit! Si-a continua drumul accelerat pana cand … nu am mai apucat sa vedem. Am fugit imediat inapoi in sus pe trepte. De sus am vazut ce se imtamplase: casa se daramase complet, cu un alai de copaci rupti, resturi de caramizi, tigle si geamuri sparte, bucati de faianta care se gasesc din plin la Lisabona, si se oprise in urmatoarea casa, pe care o afectase doar putin. Ne-a dat seama ca locul in fusesem noie era departe de orice pericol. Casa cazuse mult mai incolo. Dar sperietura a fost zdravana!

Scapati de sub furia caselor din Lisabona am coborat apoi pana intr-o piateta suspect de libera si de plina in acelasi timp de tinere femei negrese, care pareau ca isi asteapta clientii … nu am aflat mai multe aici si nici nu m-am documentat, asa ca las misterul sa existe mai departe.

Am facut apoi dreapta catre Baixa, am facut mai multe pauze la diverse magazine de pantofi unde am scris pe telefonul mobil o partea din randurile acestui post, apoi am luat-o catre Placio de Comercio pe o straduta pietonala. Aici am intalnit un spectacol care ne-a placut.

Nu ! Nu am terminat post-ul in Mall-ul Vasco da Gama ! Acum scriu la Madrid in aeroport, am o mica speranta ca as putea sa-l termin in seara/noaptea asta !

Si revin la spectacolul pe care l-am intalnit in drum catre Placio de Comercio. Un tanar blond despre care am aflat la sfarsit ca este Alex din Germania, facea un show de strada similar lui Steve, from Melbourne, Asutralia, de la Londra. Doar ca tanarul era mai la inceput, avea potential dar nu avea talentul si experienta cizelate in sute de spectacole si mii de intalniri cu oamenii. A facut cateva jonglerii cu ceva bate de baseball grele si cu torte aprinse presarate cu glume gustate de public. Unul dintre momentele amuzante : unul dintre privitori a inceput sa vorbeasca la telefon, a mers la el, i-a luat telefonul si i-a spus ferm celuilalt ca aici « we have a show to do, sorry » si i-a inchis telefonul. La sfarsit i-am dat un euro si i-am strans mana intrebandu-l de unde e : " I’m from Germany. Sorry, nobody’s perfect ". O paranteza interesanta aici. Pe Alex from Germany l-am vazut si azi, in Madrid de data asta, la 4 zile distanta de Lisabona. Se antrena pentru un show similar langa un parc dinspre Plaza de Espana.

Dupa Alex am ajuns in Placio de Comercio si am facut stanga pe malul marii. Am mers vreo 10 minute oarecum aproape de faleza, apoi am intrat intr-un cartier cu stradute inguste, case de 3-4 etaje, pavate mai toate cu faiata de diferite culori si modele, cu balcoane mici la care erau agatate jardiniere cu flori sau culmi cu rufe la uscat. Foarte pitoresc cartierul aflat la baza Mouraria . Simteam ca suntem intr-o bucata de lume unde timpul s-a oprit in loc. Am vazut cateva restaurante extrem de calde si am decis imediat sa mancam aici de seara. Dupa 10-15 minute de urcari si coborari pe alei inguste si trepte pavate cu piatra cubica si acoperite cu muschi, ne-am hotarat sa ne oprim la un restaurant aflat pe un fel de platfoma care facea legatura intre 2 stradute dintre cladirile mici. Avea vreo 3 masute afara, asa ca a vrut sa ne bucuram de aerul serii la malul oceanului. Ne-am bucurat vreo 5 minute, dupa care frigul ne-a facut sa intram inauntru.

Cum eram déjà obisnuiti de la pranz, gazda ne-a adus branza de casa, muschi de porc si masline delicioase. Bineinteles ca le-a mancat imediat, am cerut si o sticla de Vinho Verde si am comandat si felul principal de mancare. Eu Cream Bachalau, nu tin minte din pacate denumirea in portugheza, Floriana sepie umpluta cu carne de porc. Mancare extrem de buna, dar si extrem de grea si satioasa. Pestele meu erau un fel sufleu, cu peste cod, multe feluri de branza, totul facut cel mai probabil la cuptor. Mancarea Florianei erau un fel de sarmale in foi de sepie, cu un gust grozav de fructe de mare amestecat cu carne tocata de porc. Trebuie sa descriu in cateva cuvinte restaurantul: mic, intr-o camaruta in car cu greu incapeau 4-5 masute, un tavan pictat cu stele care imita cerul si multa faianta, bineinteles. Totul era extrem de mic, bucataria era la un pas de noi, iar mesele nu stiu daca aveau 60 de centimetrii pe fiecare latura. Era ceva nou pentru noi. Mancare similara am avut placerea sa gustam si la pranz, dar atmosfera de aici era o noutate. Aici am ascultat prima oara muzica Fado, muzica traditionala portugheza. Super!

De la un cuplu de francezi care lua masa la o palma de noi am aflat ca restaurantul e renumit, ei ajungand aici dupa recomandarea unui ghid turistic. Si a mai fost ceva ce ne-a ramas amintire de aici. A doua zi aniversam 4 ani de cand eram impreuna, si 1 an de la cununia civila. Francezii, un cuplu abia trecut de 60 de ani dupa cum ne-au marturisit, aniversau 30 de ani de la casatoria lor. Asta da potriveala. Am ciocnit paharele si ne-am felicitat reciproc, ne-am spus ca asta e bonne chance si ne-am simtit extrem de bine.

Nu mai era nimic de spus. Am luat metroul si apoi am mers la culcare incredibil de fericiti!